Rudolf Steiner – Misterul Biblic al Genezei – Conferința VIII

Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

CONFERINŢA a VIII-a

Pregătirea şi formarea omului până în ziua a şasea a Creaţiei

München , 24 august1910

Prin cele ce am expus până acum, în conferinţele precedente, am reuşit să ne facem o imagine asupra felului în care etapele anterioare ale evoluţiei noastre s-au întrepătruns şi au dus la formarea Pământului; se cuvine să ne reamintim că ceea ce este esenţial în formarea Pământului este tocmai elaborarea şi apariţia omului însuşi. Noi ştim că omul este, ca să spunem aşa, primul născut în sânul întregii evoluţii planetare. Dacă ne întoarcem cu privirea la existenţa vechiului Saturn, aflăm că în acest glob de căldură activă a apărut primul germen al corpului fizic al omului, când nimic din ce ne înconjoară astăzi, regn animal, vegetal sau mineral, nu exista. Aceste trei regnuri nu s-au alăturat decât mai târziu regnului uman.

Suntem în măsură să spunem că relatarea pe care Geneza o face despre evoluţia umană este pe deplin confirmată de rezultatele cercetărilor întreprinse în domeniul Ştiinţei spirituale. Dacă citim Geneza în mod superficial, s-ar putea crede că omul apare în a şasea zi a Creaţiei, aşa ca din senin. Dar noi ştim că omul este punctul esenţial şi că celelalte regnuri nu sunt, ca să spunem aşa, decât deşeuri ale evoluţiei sale. De aceea, suntem, fără îndoială, îndreptăţiţi să punem întrebarea: Ce se întâmplă cu omul în zilele dinaintea celei de a şasea zile? Unde îl găsim, unde îl căutăm? Dacă formarea Pământului a reprodus, ca un fel de repetiţie, vechile stadii planetare, Saturn, Soare, Lună, este de presupus că evoluţia omului se repetă de asemenea şi că el este prezent încă înainte de cea de a şasea zi a Creaţiei. Cum să explicăm faptul că Geneza nu vorbeşte de om mai înainte? Nu este oare o contradicţie?

Să remarcăm mai întâi faptul că Geneza, în momentul naşterii omului, vorbeşte de Adam, iar în vechiul limbaj ebraic, cuvântul „Adam“ corespunde cu conceptul nostru de „om“. Numai că trebuie să înţelegem corect acest nume. În sufletul vechilor înţelepţi evrei, acest cuvânt trezea o imagine pe care am putea să o traducem prin „pământean“, prin „terestru“. În acest sens, omul, ca atare, este fiinţa terestră prin excelenţă, încoronarea tuturor fiinţelor terestre, fructul întregii evoluţii a Pământului. Dar tot ce se concentrează în fruct există mai înainte în esenţa plantei . Nu vom găsi vorbindu-se despre om în relatarea despre primele cinci zile ale Creaţiei, deoarece trebuie să înţelegem că de fapt elementul fizic al omului nu poate să apară înainte de sufletul şi de spiritul său, ci după. Putem compara omul fizic, aşa cum îl vedem acum pe Pământ, cu apa care prin răcire se solidifică şi devine gheaţă. După cum apa se condensează în gheaţă, la fel, în ziua a şasea, Elohimii au condensat spiritul şi sufletul omului; pentru a face din el o fiinţă terestră. În primele zile ale Creaţiei, nu vom găsi, deci, omul în sânul a ceea ce s-ar putea considera că sunt deşeuri fizice sau legi care guvernează aceste deşeuri fizice, dar sub forma lor suprasensibilă, ci îl vom găsi numai în ipostaza sa sufletesc-spirituală. Dacă ne situăm în punctul de vedere al Genezei, am văzut că în prima zi apare o activitate creatoare interioară şi manifestarea ei spre exterior; în aceste condiţii nu vom putea vorbi de omul terestru, care nu există decât în zona împrejmuitoare a Pământului, ca fiinţă spiritual-sufletească. Existenţa sa terestră se pregăteşte sub forma acestei fiinţe compuse din suflet şi spirit.

Să legăm rezultatele investigaţiei spiritual-ştiinţifice de relatarea Genezei. Cum se pregăteste acest prim germen când gândirea cosmică dă naştere celor două complexe aflate în opoziţie, activitatea internă şi manifestarea spre în afară, iar spiritul Elohimilor „clocea“ acest ansamblu? Ceea ce numim, în termenii Ştiinţei spirituale, sufletul senzaţiei şi pe care îl considerăm astăzi ca fiind o calitate interioară, se pregăteşte, după Genezâ, în prima zi a Creaţiei, până în momentul când se spune: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ Sufletul senzaţiei umplea atunci atmosfera spirituală a Pământului. Era, aşadar, în prima zi a Creaţiei. Şi în această ambianţă spirituală în care Elohimii îşi îndeplineau lucrarea lor, împreună cu celelalte entităţi care îi slujeau, vedem că se formează, aşa cum se formează astăzi norii în atmosferă, natura umană în structura sa sufletesc-spirituală, dar mai ales atunci, la început, sufletul senzaţiei. Apoi evoluţia continuă, pentru a se structura sufletul raţiunii. Sufletul senzaţiei progresează către sufletul raţiunii printr-un fel de rafinare psihică care se produce în atmosfera spirituală a Pământului şi care are loc în ceea ce se numeşte ziua a doua a Creaţiei. Aşadar, când eterul de sunet apare în evoluţie şi când masele elementare de sus se separă de cele de jos, cele superioare de cele inferioare, fiinţa umană aparţine încă de sfera superioară şi are în structura sa germenii sufletului senzaţiei şi ai sufletului raţiunii. În al treilea moment, omul progresează până la germenii sufletului conştienţei, iar în întregul proces relatat de Geneză ca având loc în a treia zi a Creatiei vedem acţiunea eterului de viaţă, care face ca pe pământ să apară vegetaţia şi plantele să crească fiecare după specia sa. Se vede – natural, numai prin percepţia suprasensibilă – ieşind din pământ viaţa vegetală, iar sus, în atmosfera spirituală, în eter, planează ceea ce am numit a fi sufletul conştienţei, unit cu sufletul raţiunii şi cu sufletul senzaţiei.

Omu1, în natura sa formată atunci din suflet şi spirit, este prezent în atmosfera spirituală a Pământului, în sânul diverselor Entităţi spirituale. El nu are încă o existenţă independentă şi poate fi considerat, în acel stadiu, ca un organ înglobat de Elohimi, de Arhai ş.a.m.d., în sânul cărora trăieşte ca membru al unui organism. De aceea, este normal să nu se vorbească decât despre aceste entităţi. La drept vorbind, numai acestea sunt propriu-zis individualităţi, în acel moment al evoluţiei terestre. A descrie destinul acestora, înseamnă totodată să descriem şi destinul germenului uman. Şi pentru ca într-o zi omul să vină cu adevărat pe Pâmânt, a fost necesar să se producă o condensare progresivă în structura fiinţei sale. La natura sa compusă, după cum am văzut, din suflet şi spirit, trebuie să se alăture un element corporal. Astfel că la sfârşitul acestui timp, pe care Geneza îl indică ca fiind a treia zi a Creaţiei, fiinţa umană este compusă din sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Dar totul trebuie să ia şi un veşmânt exterior. În sânul sferei spirituale în care trăieşte, omul are nevoie să îmbrace mai întâi haina unui corp astral.

Să încercăm să ne imaginăm ce înseamnă dobândirea unui corp astral în a treia zi a Creaţiei. Unde găsim la omul de astăzi acest corp astral izolat pentru a-i putea studia legile? Deşi sub o formă cu totul alta decât în epoca de care ne vorbeşte Geneza, astăzi putem găsi corpul astral izolat la om, în timpul somnului, când acesta îşi părăseşte corpul fizic şi corpul eteric şi rămâne în corpul astral, care totodată cuprinde şi Eul.

Vă rog să vă reamintiţi tot ce am avut ocazia să vă spun, în anii din urmă, despre viaţa proprie a corpului astral în timpul somnului, precum şi cele expuse în lucrarea mea Ştiinţa ocultă la capitolul III. Când corpul astral se degajă de corpul fizic şi eteric, începe să-şi formeze anumite legături, anumite curente care îl leagă de universul înconjurător. În timpul somnului, corpul astral se încorporează în Entităţile spirituale care au legătură directă cu Pământul, în Entităţile planetare din Mercur, Marte, Jupiter ş.a.m.d., de la care primeşte forţe capabile să-l revigoreze, astfel ca la trezirea din somn, la revenirea în corpul fizic şi eteric, omul să-şi poată relua starea de veghe. În timpul somnului, corpul astral se dilată şi se contopeşte în viaţa cosmică. Conştienţa clarvăzătoare vede corpul astral ieşind din corpul fizic în momentul când omul adoarme, dar exprimarea nu este tocmai exactă, căci corpul astral se degajă de corpul fizic şerpuindu-se ca un nor în spirală. Ceea ce se vede atunci nu este decât începutul curenţilor prin care el se prelungeşte. Aceşti curenţi se propagă efectiv prin spaţiul cosmic, pentru a extrage de acolo, pentru a aspira, forţele planetare. Şi dacă cineva, printr-un proces de clarvedere grosier, ar spune că el vede corpul astral plutind ca un nor alături de corpul fizic, nu este deloc adevărat, căci corpul astral se răspândeşte, în timpul nopţii, prin întregul sistem solar. El este, cum am văzut, în relaţie cu Entităţile planetare, cu forţele planetare. De altfel, aceasta este chiar explicaţia faptului că vorbim de un corp „astral“. Explicaţiile curente ale acestui termen de „corp astral“, pe care îl moştenim din Evul Mediu, nu sunt, de fapt, corecte. „Astral“ exprimă raportul strâns care se stabileşte în timpul somnului între acest corp şi lumea astrelor, în sânul căreia se află şi din care îşi primeşte forţele.

Dacă ţineţi seamă de acest fapt, care şi astăzi este revelat cercetării clarvăzătoare, veţi înţelege că primii curenţi care urmau să formeze acest corp provin din lumea astrală. Dar aceşti aştri trebuie să şi existe, şi când spunem că în a patra zi a Creaţiei fiinţa compusă din suflet şi spirit se îmbracă cu forţe şi legi ale corpului astral, aceasta înseamnă că astrele încep în a patra zi să-şi desfăşoare activitatea în atmosfera spirituală a Pământului.

Geneza ne spune exact acelaşi lucru când relatează cum în ziua a patra corpul astral al omului începe să se formeze după legile sale proprii; ea descrie cu exactitate cum omul îmbracă acest corp astral, planând însă tot în atmosfera spirituală şi astrală a Pământului, paralel cu activitatea lumii stelare care în acel moment se revelează Pământului. Relatarea Genezei conţine un sens profund care este în perfectă concordanţă cu revelaţiile pe care le obţinem astăzi prin cercetarea clarvăzătoare asupra omului actual. Trebuie să subliniem însă că în acele timpuri de care vorbeşte Geneza corpul astral nu era ceea ce este acum, noaptea, în timpul somnului, dar activitatea lui era aceeaşi şi era condus de aceleaşi legi.

În perioada imediat următoare, pe care Geneza o indică ca fiind a cincea zi a Creaţiei, trebuie să presupunem că apare o nouă condensare a omului, condensare care atinge elementul eteric. Dar şi în acest stadiu omul rămâne încă o creatură suprasensibilă, el nu atinge încă Pământul, aparţine încă atmosferei spirituale, unei atmosfere care este acum de natură eteric-spirituală. Este foarte important să înţelegem în modul cel mai corect acest moment al evoluţiei umane în raport cu Pământul. Dacă observăm regnul cel mai apropiat de om, regnul animal, am putea să ne punem o întrebare care adesea ne-a venit în minte: Pentru ce animalele au devenit animale, iar omul a devenit om? Ideea că omul este rezultatul evoluţiei animale, aşa cum un materialist miop şi-o poate închipui, nu are nici un temei, nici măcar unul spiritual, care să o poată susţine. Dacă luăm în considerare acest fenomen în timp, dacă studiem evoluţia şi formarea Pământului, vedem că animalele au apărut înaintea omului, înainte ca el să devină o fiinţă terestră vizibilă. Pentru ca omul să poată deveni om pe Pământ, era necesar să se creeze anumite condiţii terestre care să permită o condensare până la nivelul fizicului. Închipuiţi-vă că omul ar fi devenit o fiinţă terestră, cu densitatea sa actuală, în acea perioadă de timp pe care o numim ca a cincea zi a Creaţiei; ce s-ar fi întâmplat? Pur şi simplu, omul nu ar fi putut să devină fiinţa care este astăzi, nu ar fi putut îmbrăca forma pe care o are astăzi, căci condiţiile terestre nu erau coapte încă pentru a-i da această configuraţie pe care o are astăzi. De aceea, omul a trebuit să mai aştepte în sferele spirituale până când mersul evoluţiei să-i poată oferi condiţiile adecvate unei vieţi pământeşti. Dacă nu ar fi avut, ca să spunem aşa, răbdarea de a se „coace“ într-o sferă spirituală, eterică, aşteptând să vină pe Pământ la momentul potrivit, ar fi ajuns să îmbrace o formă animală. Dacă animalele au devenit ceea ce sunt, se datorează faptului că sufletul şi spiritul lor, sufletul-grupă al raselor animale au coborât pe Pământ înainte să fi atins maturitatea pe care o cerea forma umană. Omul a trebuit să mai aştepte în lumea spirituală; cine a coborât pe Pământ înainte de a fi sosit ceasul, a devenit animal. În ziua a cincea a Creaţiei, pământul era îmbibat de aer şi de apă. În aceste elemente, omul nu-şi putea forma un înveliş corporal, terestru. Fiinţele animale, sufletele-grupă care au coborât atunci pe Pământ au fost fiinţe de aer şi apă, şi în timp ce ele îşi formau un corp compus din substanţe aeriene şi lichide, omul era în aşteptare, pentru a-şi putea lua forma sa umană.

Geneza face din acest proces o relatare profund spirituală. Ce s-ar fi întâmplat dacă omul cobora în materie în ziua a cincea a Creaţiei? Corpul său fizic nu ar fi primit forţa de care a beneficiat apoi, prin faptul că Elohimii s-au înălţat până acolo încât au format unitatea despre care am vorbit. Am văzut că şi Geneza semnalează această transformare, vorbind mai întâi de Elohimi şi apoi de Iahve-Elohim. Am caracterizat esenţa Elohimilor arătând că ei îşi exercitau activitatea în căldură, că acesta era elementul lor, putem spune chiar corpul lor, mijlocul lor de exprimare. Când Elohimii, la sfârşitul evoluţiei descrise în Geneză, s-au dezvoltat până la atingerea acelui grad de conştienţă unică, de Iahve-Elohim, s-a pertrecut o modificare în esenţa lor.

Această modificare urmează linia după care se transformă ansamblul Ierarhiilor. Amintiţi-vă ce am spus despre corpul fizic al Tronurilor. Acestea s-au jertfit, la începutul evoluţiei noastre planetare, pentru a forma elementul căldură pe Saturn. Am văzut, apoi, că acest element corporal al Tronurilor se afla şi pe vechiul Soare, unit cu elementul aerian, gazos, desprins, de altfel, după cum am văzut, tot din elementul căldură; pe vechea Lună apare elementul apă iar pe Pâmânt, un element nou, elementul solid sau terestru. Totul este opera Tronurilor, este rezultatul evoluţiei lor. Ele au condensat în mod progresiv esenţa lor primară, de la starea de căldură până la starea terestră.

Ne întrebăm acum ce se întâmplă cu Elohimii când trec printr-un proces asemănător şi, ca recompensă pentru activitatea lor, se înalţă cu un grad? Ei se îndreaptă spre o mai mare densificare, în conformitate deplină cu aceeaşi lege după care s-au dezvoltat Tronurile prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare, adică de la căldură la aer. La fel se va întâmpla când Elohimii ating conştienţa unică; ei realizează un progres şi în activitatea lor exterioară, în ceea ce am numit corpul lor, care trece de la elementul căldură la elementul gazos. Aceasta nu are loc în a cincea zi, ci doar la sfârşitul ansamblului evoluţiei pe care ni-l descrie Geneza. Dacă omul ar fi coborât pe Pământ în ziua a cincea, în acest element subtil de aer, s-ar fi întâmplat şi cu el ceea ce s-a întâmplat cu entităţile care s-au grăbit să îmbrace un corp în acest element gazos. Aceste entităţi au format animalele care trăiesc în aer; ele nu au mai putut beneficia de forţa care este necesară pentru a răspunde planului de formare terestră, adică la forţa lui Iahve-Elohim. Omul a avut răbdarea să aştepte şi nu s-a îmbrăcat în aer. Când sufletele-grupă ale animalelor au coborât pe Pământ pentru a lua forme, omul a aşteptat până când Elohimii au atins treapta de Iahve-Elohim*. El trebuia să se încorporeze în ţesătura Elohimilor, în elementul gazos, dar nu a putut primi în sine acest element decât atunci când a fost posibil să-l primească de la Iahve-Elohim. Geneza descrie cu o minunată bogăţie spirituală cum omul s-a maturizat în atmosfera spiritual-eterică şi nu a căutat un corp dens decât după ce Elohimii au devenit Iahve-Elohim, care a putut da omului o formă terestră, însuflându-i aer. Aerul este însăşi emanaţia Elohimilor deveniţi Iahve-Elohim, care pătrunde în om.

* Iahve-Elohim îl considerăm un singular. (N.Tr.)

Geneza coincide încă o dată, şi într-un mod admirabil, cu rezultatul cercetărilor spirituale actuale; ea face o expunere a evoluţiei în faţa căreia pretenţioasele teorii din epoca noastră nu sunt decât pur diletantism. Geneza ne-a făcut să pătrundem în aspectul lăuntric al evoluţiei şi ne-a arătat ceea ce s-a petrecut în suprasensibil pentru ca omul să poată progresa până la existenţa sensibilă de astăzi.

Aşadar, omul a trebuit să rămână în condiţiile unei existenţe eterice, în timp ce alte fiinţe s-au densificat spre o stare fizică într-un mediu de aer şi apă. Trebuie reamintit că densificarea omului până la eteric s-a produs în epoca pe care Geneza o numeşte ziua a cincea. În acest timp, omul nu este încă o fiinţă fizică şi nu va deveni decât în ziua a şasea. El va fi primit atunci pe Pământ, iar ceea ce numim corp fizic ia naştere în timpul care coincide cu ziua a şasea.

Dar mai este şi altceva ce trebuie să înţelegem. Ar însemna să ne înşelăm dacă am crede că omul care apare în ziua a şasea ar fi putut fi văzut cu ochii noştri de acum, sau ar fi putut fi pipăit cu mâinile. Dacă un om de acum, înzestrat cu simţurile actuale, ar fi existat în acea vreme, el nu ar fi putut percepe fiinţa terestră care tocmai venea pe lume. Epoca noastră are tendinţa să gândească materialist; de aceea se presupune că în ziua a şasea omul se înfăţişa aşa cum este astăzi. El avea, fără îndoială, o existenţă fizică, dar aşa cum, de exemplu, şi căldura este de natură fizică. Dacă intraţi într-un spaţiu în care se găsesc curenţi de căldură care nu au încă densitatea aerului, puteţi foarte bine să spuneţi că acolo este o existenţă fizică; la fel era pe vechiul Saturn, exista o viaţă fizică ce nu consta decât din căldură. După cum vedeţi, în a şasea zi a Creaţiei nu trebuie să căutăm un om în carne şi oase. El este totuşi o fiinţă terestră şi fizică, dar sub forma fizică cea mai subtilă, un om structurat doar caloric. Şi atunci când are loc acel eveniment, pe care Geneza ni-l relatează prin cuvinte de o puternică tonalitate: „Şi Elohimii au spus: «Să facem pe om!»“, o fiinţă care ar fi fost suficient de receptivă pentru a percepe diferite stări de căldură ar fi remarcat diferenţieri în substanţa de căldură. Dacă ar fi mers pe suprafaţa Pământului, populată atunci de diverse specii de animale şi plante, mai exact de sufletele-grupă ale plantelor şi animalelor, ar fi fost îndreptăţită să spună că percepe lucruri stranii: în anumite zone ale curenţilor de căldură ar fi avut nu chiar impresia pe care o poate provoca aerul cald, ci o impresie de căldură pură. În atmosfera spirituală a Pământului, felurite fiinţe de căldură se mişcă în toate direcţiile, provocând diferenţe de temperatură. Omul nu este, în acel moment, decât o fiinţă din căldură, nu are încă o natură aeriană, gazoasă. Faceţi abstracţie de tot ce este materie solidă, lichidă sau gazoasă, reţineţi, în minte, din fiinta umană numai căldura care îi însufleţeşte sângele, simţiţi căldura din sângele propriu, făcând abstracţie de tot restul, şi veţi avea imaginea formei umane care apare când Elohimii au rostit cuvintele creatoare: „Să facem pe om!“. O condensare mai mare nu se va produce decât după cele şase zile ale Creaţiei şi ea va consta din elementul aer pe care îl va da Iahve-Elohim.

Omul nu va ajunge să-şi cunoască propria sa origine decât dacă va reuşi să-şi formeze o reprezentare clară că el apare mai întâi ca o fiinţă formată din suflet şi spirit, apoi sub formă astrală, după care urmează o formă eterică. Din stările fizice, prima este căldura şi apoi aerul. Şi chiar în momentul în care Geneza ne spune, după cele şase zile, că Iahve-Elohim a insuflat omului suflu de viaţă, trebuie să-l vedem pe om, pentru a-i înţelege, cum am spus, originea, ca pe o fiinţă fizică, dar care nu e compusă decât din căldură şi aer; încă nu poate fi vorba de un om din carne. Să fie foarte limpede pentru noi că elementul dens provine din cel subtil şi nu elementul subtil din cel dens. Sigur că pentru conştienţa modernă este foarte dificil să gândescă astfel, dar acesta este adevărul.

Dacă suntem de acord cu aceasta, vom înţelege de ce, în atâtea povestiri despre Creaţie, se spune că omul a venit pe Pământ coborând de sus, din văzduh. Şi când Biblia însăşi, după ce ne-a descris zilele Creaţiei, ne vorbeşte despre ceea ce ea numeşte „Paradis“, este bine să căutăm în spatele acestui cuvânt ceva foarte profund, la care putem ajunge cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Pentru cine cunoaşte aceste lucruri, discuţiile exegeţilor care se întreabă în ce punct de pe Pământ era situat Paradisul din care a fost izgonit omul sunt cu totul deplasate. Este cu totul evident că Paradisul nu era pe Pământ, cum rezultă din toate povestirile despre Creaţie, inclusiv din relatarea biblică. Paradisul era deasupra solului terestru, în văzduh, ca să spunem aşa, şi în acest Paradis omul era încă o fiinţă făcută din căldură spirituală. El nu mergea încă pe pământ cu picioarele; este o închipuire materialistă. Chiar şi după ceea ce numim cele şase zile ale Creaţiei, omul nu apare încă pe solul terestru; el este încă în sfera înconjurătoare a Pământului.

Cum a coborât omul din această sferă ambiantă pe sol? Cum s-a petrecut condensarea sa mai departe, după starea pe care o atinsese datorită lui Iahve-Elohim? Vă rog să vă reamintiţi cele ce am relatat în lucrarea mea Ştiinţa ocultă: ajungem, aici, la ceea ce am arătat că este influenţa luciferică, influenţă exercitată de entităţi pe care le numim Spirite luciferice. Acţiunea lor s-a manifestat printr-o imixtiune în corpul astral al omului. Cum trebuie să înţelegem influenţa luciferică? Viaţa dorinţelor, a pasiunilor, tot ceea ce este de natura corpului astral a fost impregnat de acest influx luciferic şi ca urmare a luat un caracter mai vehement, pasiunile şi dorinţele au crescut în intensitate, omul s-a închis în sine. Pe scurt, ceea ce numim acum egoism, voinţa de a se izola în sine, de a se concentra pentru bunăstarea personală, iată ce a pătruns în om prin influxul luciferic. Este o influenţă ciudată, care poate fi considerată atât într-un sens rău, dar şi într-un sens bun. Primul efect al influenţei luciferice a fost, deci, această închidere în sine. Corpului astral, aşa cum fusese el edificat înainte de Entităţile spirituale, străbătut de curenţi care îl consolidau, i se alătură acum un alt corp astral penetrat de influxul luciferic. Consecinţa a fost o nouă condensare; corpul uman făcut din aer şi căldură se comprimă, se condensează, şi apare o structură umană compusă din carne. Astfel, înaintea influenţei luciferice, elementele existenţei fizice a omului sunt aerul şi căldura, dar intervenţia şi influenţa luciferică se produc în sânul elementului lichid şi solid. Fără a recurge la metafore, această stare se poate caracteriza prin faptul că influxul luciferic a provocat o comprimare a corpului uman, care devine, în felul acesta, mai greu şi poate coborî din ambianţa Pământului pe pământ, pe sol. Omul este gonit din Paradis. El se condensează, începe să aibă greutate, şi prin coborârea pe pământ este supus forţei de gravitaţie. Înainte, el trăia în zona spirituală din jurul Pământului, în atmosfera acestuia. Este locul să facem o precizare importantă, şi anume trebuie să socotim influxul luciferic printre forţele care au contribuit efectiv la formarea omului actual.

Şi încă o dată avem ocazia să vedem un surprinzător şi minunat paralelism între rezultatul cercetărilor făcute pe baza Ştiinţei spirituale şi relatările biblice. Lucrarea mea Ştiinţa ocultă nu cuprinde nimic care să fi fost influenţat de descrierile pe care le găsim în Geneză; personal, m-am ferit de orice influenţă şi nu m-am bazat în ceea ce am scris decât pe propriile mele cercetări. Există un anumit loc unde am descris influenţa luciferică, dar dintr-un punct de vedere diferit. Şi totuşi această descriere se raportează la o epocă ce este aceeaşi cu cea de care vorbeşte Biblia, aceea când şarpele, adică Lucifer, ispiteşte pe om. Aşa cum gravitaţia, electricitatea, magnetismul sunt forţe care participă astăzi la formarea Pământului, la fel şi influxul luciferic este o forţă fără de care Pământul nu şi-ar fi putut continua evoluţia şi de aceea trebuie să-l considerăm printre elementele constitutive ale Terrei. Există povestiri ale Creaţiei lumii, mai ales orientale, care situează Pradisul – dar într-un mod mai puţin frumos decât o face Biblia – în atmosferă, în văzduh şi nu pe pământ şi care prezintă gonirea din Rai ca pe o coborâre de sus, pe pământ. Dacă reuşim să înţelegem expresiile utilizate, constatăm şi aici o deplină concordanţă între cercetarea spirituală şi documentele antice.

Dar să privim un alt moment. Cercetarea spirituală nu se mulţumeşte să urmeze principiile unor savanţi pentru care noaptea toate pisicile sunt negre, sau că evenimente de naturi diferite pot avea aceeaşi cauză. Am văzut, de exemplu, că o condensare a norilor este cu totul altceva decât condensarea apei la suprafaţa solului. Vă amintiţi că formarea norilor se face sub acţiunea directoare a Heruvimilor, iar apariţia fulgerului în nori se datorează acţiunii Serafimilor. Dacă ne reprezentăm izgonirea din Paradis ca fiind, de fapt, o coborâre spre solul terestru, vom avea explicaţia aproape textuală că omul a căzut prin propria sa greutate, părăsind în felul acesta entităţile şi forţele spirituale care formează norii şi fulgerele, Heruvimii cu sabia de flăcări. Omul cade de sus, din sfera unde domnesc Heruvimii cu sabie de foc. Ştiinţa spirituală redă, astfel, aproape cuvânt cu cuvânt, scena izgonirii din Paradis, despre care se spune: „Dumnezeu a pus în faţa Paradisului un Heruvim cu o sabie de foc“. Atingem aici încă un punct în care putem vedea cât de profund au contemplat vechii clarvăzători care ne-au transmis Geneza fenomenele misterioase ale formării omului în înălţimile eterice, înainte ca el să cadă din regiunile unde domnesc Serafimii şi Heruvimii. Realismul descrierilor biblice nu este o simplă comparaţie sau o imagine grosolană, ci o veritabilă relatare a ceea ce s-a revelat conştienţei clarvăzătoare.

Oamenii de azi au cunoştinţe eronate despre mentalitatea şi ideile din timpurile vechi. Se aduc multe critici Bibliei. Se apreciază ca o mare naivitate să ni se spună că Paradisul era o grădină mare şi frumoasă, plină de arbori, unde leii şi tigrii se jucau împreună cu oamenii. S-a mers chiar până la a se pune întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă omul, în naivitatea sa, ar fi întins mâna leului. Este uşor să critici pornind de la idei fanteziste care, de altfel, nici nu există în Geneză. O asemenea mentalitate a bântuit mai ales în ultimele secole. Oamenii nu puteau înţelege ideile care existau în trecutul mai îndepărtat. Dacă scolasticii din veacul al XII-lea ar putea auzi cum se interpretează comentariile lor despre Biblie, ar rămâne foarte miraţi. Nu i-au trecut nici unuia dintre ei prin minte ideile care se profesează astăzi despre Biblie. Ne vom da seama despre aceasta, dacă îi vom studia cu atenţie. Ar fi suficient să se citească în mod corect scrierile lor pentru a ne convinge că au vrut să spună cu totul altceva. Altădată exista o exegeză cu totul diferită de cea de astăzi, atât de grosolan materialistă, care a început să se răspândească începând din secolele XVI şi XVII, când nu s-a mai ţinut seamă de faptul că relatarea Bibliei era rezultatul investigaţiilor spiritual-clarvăzătoare. Exegeza de astăzi ar fi fost cu totul de neconceput în primele secole ale Evului Mediu. În prezent, Biblia este atacată cu uşurinţă, deoarece nu se ştie că ideile cuprinse în aceste critici nu sunt mai vechi de trei, patru secole. Cei care luptă cu cea mai aprigă înverşunare împotriva Bibliei nu luptă de fapt decât împotriva unor fantezii ieşite chiar din minţile lor, invenţii care se bazează pe orice altceva, în afară de Biblie. Datoria Ştiinţei spirituale este să reveleze adevăratul sens al Bibliei, care din vremuri imemoriale ni se prezintă sub un aspect atât de grandios.