Rudolf Steiner – Misterul Biblic al Genezei – Conferința VI

Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

CONFERINŢA a VI-a

Lumea elementelor ca expresie a activităţii Entităţilor spirituale • Iahve-Elohim

München , 22 august1910

Acest ciclu de conferinţe pe care îl prezint în faţa dumneavoastră are, în intenţia mea, scopul să conducă la o înţelegere profundă a Genezei. Şi am rugămintea să nu pierdeţi nici o clipă din vedere, în legătură cu expunerea mea, rolul hotărâtor al Ştiinţei spirituale, care este acela de a se inspira direct din înseşi faptele spirituale. Şi în acest caz, se înţelege, problema cea mai de seamă care se pune pentru noi este să determinăm care sunt aceste fapte spirituale şi, mai mult chiar, în ce constă evoluţia spirituală. Când ne referim la Geneză, esenţialul este să cunoaştem faptele suprasensibile care au precedat mersul sensibil, vizibil al evoluţiei la începutul Pământului nostru fizic. Dar o importanţă tot atât de mare o are pentru noi să regăsim în tradiţia diverselor popoare şi în diverse epoci tot ce am putut stabili prin investigaţie proprie spirituală, independentă de orice alt document. În cazul acesta este posibil să găsim calea exactă pentru înţelegerea şi aprecierea tradiţiei, fie ea oricât de îndepărtată. Vom regăsi sensul epocilor pe care le-am străbătut în încarnările noastre anterioare şi vom reînnoda legătura cu tot ce ni s-a imprimat în acele timpuri străvechi. Iată, pe scurt, care este punctul de vedere, intenţia fundamentală a acestui ciclu de conferinţe.

Am încercat mai întâi, în aceste zile, să ne facem o idee cât mai exactă despre felul cum se regăsesc în Geneză entităţile pe care Ştiinţa spirituală ni le dezvăluie şi, în parte, am reuşit. Am considerat întotdeauna că lumea care ne apare sub o formă sensibilă, exterioară, şi nu numai nouă, dar chiar şi celui care a atins treptele inferioare ale clarvederii (şi, de fapt, Geneza nu descrie decât fapte pe care numai prin clarvedere le putem cunoaşte), nu este în fond decât iluzie, maya. Lumea sensibilă, aşa cum apare ea în faţa facultăţii noastre de cunoaştere, este iluzie, maya. Această idee este familiară tuturor celor care cunosc învăţământul antroposofic şi nici unul dintre aceştia nu ignoră realitatea că nici chiar ceea ce numim lume eterică, lume astrală, regiuni accesibile treptelor inferioare de clarvedere, deşi într-un sens mai elevat decât lumea materială, fac totuşi parte din această iluzie. Realitatea, temeiul real al existenţei nu-l atingem (şi aceasta în măsura în care ne devine accesibil) decât atunci când, depăşind iluzia, ajungem la izvorul cel mai profund al existenţei. Dar această idee nu trebuie să rămână un simplu concept intelectual, realitatea sa trebuie să pătrundă şi să străbată întreaga noastră fiinţă. Şi totodată ar fi să cădem într-una din cele mai mari erori şi iluzii pe care omul o poate atinge, de a ne îndepărta de lumea exterioară, materială şi de a nu o aprecia la valoarea sa reală.

Să luăm în considerare, aşa cum am făcut-o şi în ultimele zile destul de des, existenţa elementară pe care o întâlnim imedit în spatele existenţei fizice, pe care o percepem cu simţurile. Să luăm în considerare acea existenţă elementară pe care Ştiinţa spirituală o arată ca fiind formată din elemente de pământ, de apă, de aer, de foc sau căldură, din eter de lumină, de sunet şi eter de viaţă, să luăm deci în considerare această existenţă spirituală şi să încercăm să ne facem o idee clară despre fiecare element în parte şi care să rămână vie în noi. Ceva mai mult, să ne ferim să spunem, cu acel orgoliu intelectual pe care îl manifestă cu uşurinţă teosofii convinşi: „Dar bine, totul nu e decât iluzie, maya!“ Pentru că noi ştim că prin această iluzie, prin această maya, se manifestă, se revelează entităţi reale şi că, dacă neglijăm să studiem instrumentele şi mijloacele acestor manifestări, ne lipsim de mijlocul cel mai bun de a ajunge să înţelegem viaţa. Când vorbim de apă, de aer şi de celelalte, trebuie să vedem în ele expresia directă a unor Entităţi spirituale veritabile. Iar dacă vrem să ignorăm maya, să spunem că nu ne interesează, nu vom ajunge niciodată să avem o reprezentare a acestor entităţi care stau în spatele fiecărui lucru. Trebuia să ne fie foarte clar deci că în elementele apă, aer şi aşa mai departe trebuie să vedem exteriorizarea, manifestarea unor Entităţi spirituale.

Să studiem acum, din punct de vedere antroposofic, elementul „pământ“. Ştim că el nu exista în timpul vechiului Saturn şi nici în timpul evoluţiei vechiului Soare sau în vechea Lună. Mersul evoluţiei a trebuit să atingă actuala existenţă planetară, pentru ca elementul terestru să se alăture celorlalte elemente, căldura vechiului Saturn, aerul apărut pe vechiul Soare şi elementul lichid de pe vechea Lună. Aceste etape de evoluţie s-au putut desfăşura datorită acţiunii directe a Entităţilor spirituale. Iar ceea ce numim acum corp fizic, elementul inferior al fiinţei noastre umane, ne apare (dacă îl considerăm în sânul existenţei elementare, a elementelor) că, de fapt, s-a format el însuşi, încetul cu încetul, de la primul germen de căldură de pe vechiul Saturn, apoi, în continuare, trecând prin starea gazoasă a vechiului Soare, prin starea lichidă lunară, până la starea terestră de astăzi. Corpul nostru fizic a îmbrăcat, deci, succesiv, natura fiecărui element înainte de a ajunge la existenţa terestră. Totodată, ştim ce entităţi au acţionat încă de la începutul evoluţiei la formarea corpului uman. Amintiţi-vă de ceea ce am spus în această privinţă în lucrarea mea Ştiinţa ocultă: Pe vechiul Saturn acţionau fiinţe spirituale care îşi începuseră primele stadii de evoluţie în timpuri inaccesibile şi care ajunseseră atât de departe încât puteau acum, printr-un imens sacrificiu, să-şi apere propria substanţă care să servescă la formarea vechiului Saturn. Aceste entităţi, care aparţin Ierarhiilor spirituale, le numim Tronuri sau Spirite ale voinţei. Această substanţă primordială, rezultată din sacrificiul lor, a servit apoi drept câmp de acţiune altor entităţi din Ierarhie; printre acestea, Spiritele personalităţii au utilizat-o pentru ca să-şi dezvolte atunci un stadiu de evoluţie corespunzător stadiului de azi al omului. De asemenea, această substanţă, sub formă de căldură, a creat primul germen al corpului nostru fizic.

Nu trebuie să ne închipuim că Spiritele voinţei şi-au încetat apoi activitatea. Deşi îşi îndepliniseră pe vechiul Saturn obligaţia lor esenţială, misiunea, ele au contituat să fie active în cursul evoluţiei şi au rămas într-o oarecare măsură legate de elementul născut prin sacrificiul lor. Am văzut că ulterior elementul de căldură s-a transformat în element gazos, pe vechiul Soare, printr-un fel de proces de condensare, ca să spunem aşa. Acest fenomen, care este, în aspectul său exterior, o coborâre a elementului căldură pentru a se transforma în element gazos, pentru maya nu este decât un proces de condensare. Dar la baza acestui proces este o acţiune spirituală, un spirit. Şi pentru a pătrunde în miezul lucrurilor trebuie să vedem ce Entitate spirituală din sânul Ierarhiei a făcut ca elementul subtil al căldurii să se densifice până la stadiul de element gazos. Această acţiune este tot opera Spiritelor voinţei, aceleaşi entităţi care prin sacrificiul lor au creat căldura. Pe vechiul Saturn, aceste Spirite ale voinţei ajunseseră la un grad atât de elevat de evoluţie, încât au putut să-şi transmute propria substanţă în căldură substanţială, manifestată, să-şi reverse focul lor propriu în existenţă planetară; şi, în continuare, au acţionat pentru a transforma acest foc în aer, în evoluţie solară, iar elementul aer, elementul gaz, în element lichid, în apă, în evoluţia pe care o numim vechea Lună. În cele din urmă, au transformat elementul lichid în element terestru în timpul actualului stadiu terestru. Dacă cercetăm astăzi lumea care ne înconjoară, putem fi în măsură să spunem, în faţa elementului terestru, solid, că în el acţionează forţe care i-au făcut posibilă existenţa, iar aceste forţe sunt aceleaşi care au creat esenţa de căldură saturniană şi care au densificat-o apoi, în trepte succesive, până la gradul de consistenţă pe care îl menţine şi în prezent. Dacă ne aruncăm privirea asupra acestui element solid, chiar sub aspectul său de iluzie, de maya, vom găsi în spatele lui viaţa şi activitatea Spiritelor voinţei, a Tronurilor. Aceste înalte spirite există în sânul existenţei pământene. Şi din acest punct de vedere povestirea biblică se luminează şi mai mult.

Ceea ce se defineşte prin cuvântul „bara“(Bereşit bara Elohim) am văzut că reprezintă un fel de activitate de meditaţie, de gândire a Elohimilor. Ei creează în această meditaţie a lor, ca pe o amintire, ceva ce am numit a fi complexe de existenţă. Ar fi ceva, ce într-o oarecare măsură se petrece în noi înşine când refacem o imagine prin amintire; bineînţeles comparaţia trebuie înţeleasă în proporţia ei adecvată, activitatea noastră nefiind decât ceva inferior. Pentru a face o comparaţie, am evocat un om care se culcă seara. Lumea gândirii şi a sentimentelor sale se pierde pentru conştienţa subiectivă. Să presupunem că ultimul gând pe care acel om l-a avut a fost al unui trandafir pe care îl avea lângă el când a adormit. Acest gând se pierde în uitare în timpul somnului, dar reapare, dimineaţa, când se trezeşte. Dacă, între timp, trandafirul a fost luat de acolo, nu mai rămâne din el decât gândul. Să observăm cu atenţie, aici, două fapte: într-un caz, se evocă ideea trandafirului prin amintirea care reapare, chiar dacă trandafirul nu mai este acolo; în alt caz, dacă trandafirul a rămas pe loc, acel om are chiar percepţia însăşi a trandafirului. În ceea ce am putut numi ca fiind meditaţie de proporţii cosmice a Elohimilor, vă rog să desprindeţi de asemenea două fapte. Când se spune că în al treilea moment al Creaţiei terestre a avut loc o manifestare de gândire cosmică în timpul căreia Elohimii au separat elementul lichid de cel solid şi au dat acestuia numele de „pământ“, acest act de creaţie a ieşit din meditaţia Elohimilor. Dar în ceea ce emană astfel din meditaţia lor trebuie să vedem că Spiritele voinţei fac să apară o realitate obiectivă în sânul substanţei lor proprii. În felul acesta, Spiritele voinţei acţionează şi au acţionat de la început în întreaga natură terestră care ne înconjoară.

Trebuie să ne familiarizăm cu această idee că natura terestră, pe care unii dintre noi o considerăm inferioară, este în fapt manifestarea unor entităţi foarte înalte. Este uşor să spui, vorbind de elementul „pământ“, de elementul solid: Nu este decât materie! Iar alţii sunt tentaţi să adauge: Ea nu are nici o legătură cu cercetarea spirituală, nu este decât o treaptă de existenţă inferioară! Ce ne interesează pe noi această substanţă? Noi plutim prin spirit mult deasupra materiei. A vorbi aşa, înseamnă să nu-ţi dai seama că în ceea ce tu dispreţuieşti înalte Entităţi spirituale au lucrat din timpuri incalculabile pentru a ajunge să producă această stare solidă, aşa cum o vedem astăzi. Dacă am avea o judecată corectă, ar trebui să fim pătrunşi de o profundă veneraţie pentru entităţile care au făcut să se treacă de la substanta terestră a elementelor la ceea ce a putut solidifica scoarţa Pământului; un profund respect trebuie să simţim faţă de entităţile pe care le numim Spirite ale voinţei, care printr-o îndelungată activitate au construit solul solid pe care mergem, elementul solid pe care îl purtăm în natura terestră a corpului fizic. Spiritele voinţei, pe care esoterismul creştin le numeşte Tronuri, sunt cele care au constituit, sau mai bine spus au condensat solul. Şi tocmai de aceea esoterismul, care le-a dat numele după natura acţiunii lor asupra Pământului, le-a numit Tronuri, pentru că acestea au construit efectiv Tronurile, în care găsim un sprijin solid, pe care se consolidează tot ce trăieşte pe Pământ. Sensul acestor vechi expresii merită, din partea noastră, respect şi veneraţie.

Dacă ne ridicăm de la elementul solid sau terestru la elementul lichid, vom constata că acesta a avut nevoie de un proces de condensare mai redus decât elementul terestru; forţele care acţionează aici provin de la entităţi care ocupă în Ierarhie un loc mai jos. Apa, sub forma sa de element, acţionează în atmosferă, iar pentru condensarea ei au intrat în acţiune Spiritele înţelepciunii – Kyriatetes sau Dominaţii –, care ocupă un loc imediat inferior în Ierarhie, faţă de Spiritele voinţei. Aşadar, în spatele elementului solid se află acţiunea Spiritelor voinţei, iar în spatele nu a apei fizice, ci a elementului lichid se află activitatea Spiritelor înţelepciunii sau Kyriatetes.

Dacă trecem apoi la elementul aer, găsim că aici acţionează entităţi care ocupă o treaptă mai jos faţă de Spiritele înţelepciunii şi pe care le cunoaştem ca Spirite ale mişcării, numite şi Dynamis sau Virtuţi. Şi dacă ne vom referi la elementul de căldură, care este starea cea mai subtilă, vom găsi că aici acţionează o Ierarhie care se află cu o treaptă mai jos, este ierarhia Spiritelor formei sau Exusiai, aceleaşi entităţi despre care am vorbit şi pe care Geneza le numeşte Elohimi. Noi înşine le-am caracterizat ca fiind cei care au „clocit“, ca să spunem aşa, în elementul de căldură. Urmărind în felul acesta ordinea Ierarhiilor, vedem cum totul se leagă îndată ce am găsit firul conducător.

Încercaţi să treziţi în interiorul dumneavoastră un sentiment viu şi puternic pentru tot ce am arătat până acum şi veţi vedea că la baza a tot ceea ce percepem cu simţurile noastre se află un element terestru, expresie a Spiritelor voinţei, apoi un element lichid în care trăiesc Spiritele înţelepciunii, elementul aer ca manifestare a Spiritelor mişcării şi, în sfârşit, elementul de căldură în care se exprimă Spiritele formei, Elohimii.

Ar fi o greşeală, însă, să credem câ ar exista o strictă delimitare în aceste domenii sau că am putea stabili graniţe precise între ele. Întreaga noastră viaţă terestră se bazează pe amestecul elementelor lichid, gazos (aer) şi solid şi pe elementul căldură, care le străbate pe toate celelalte. Nu există nici un corp solid care să nu aibă contact cu o stare oarecare de căldură: peste tot se află căldură, la toate treptele de existenţă elementară. Putem spune că întâlnim pretutindeni acţiunea Elohimilor, acţiune care reprezintă energia pe care o găsim în toate formele de căldură; ea este amestecată în toate celelalte elemente. În elementul de căldură trebuie să vedem, pe de o parte, manifestarea Spiritelor formei, iar pe de altă parte, totodată acţiunea Spiritelor voinţei, ale înţelepciunii şi ale mişcării. În cursul evoluţiei terestre, această căldură a pătruns în toate stadiile inferioare ale vieţii. Ca urmare, în elementul solid se găseşte nu numai substanţa însăşi, corpul Spiritelor voinţei, dar trebuie să vedem că acest corp al Tronurilor este pătruns şi impregnat, întreţesut de Elohimi, Spiritele formei.

Să încercăm să decoperim acum, în lumea sensibilă, aspectul exterior a ceea ce tocmai am expus acum. Am vorbit de un amestec al activităţilor care are loc în universul suprasensibil, între Spiritele voinţei (sau Tronuri) şi Spiritele formei, Elohimii. Ştim că tot ce se petrece în suprasensibil se reflectă în lumea noastră sensibilă. În ce fel? Tot ceea ce este substanţă la Spiritele voinţei, natura lor, corpul lor, ca să spunem aşa, constituie materia care se întinde în faţa noastră, materia solidă. Ceea ce se consideră de obicei că este materie este o iluzie. Concepţiile pe care le avem astăzi despre materie nu sunt decât iluzii, maya. Pentru un clarvăzător, ideile imaginare despre o materie fizică nu există, ele nu sunt decât un vis van. Conceptul de materie de care vorbeste ştiinţa şi filosofia nu este decât un cuvânt, o ipoteză, o fantezie. Atât timp cât ne dăm seama că acest cuvânt nu este decât o monedă de schimb, totul e în regulă; dar dacă vom crede că acest cuvânt ne pune în contact cu o realitate ne înşelăm. În partea sa teoretică, ipotetică, fizica modernă îşi face doar iluzii. Acolo unde ea constată fapte, unde ea descrie realul, ceea ce vedem cu ochiii, ceea ce putem stabili prin cifre, este corectă. Dar când începe să speculeze asupra atomilor, moleculelor, pe care le ia drept elemente materiale, ea începe să eşafodeze o construcţie care seamănă foarte bine cu ceea ce descrie Felix Balde în prima dramă-mister* când spune în Templu: „Să presupunem că vrem să cumpărăm ceva şi spunem vânzătorului: Nu te pot plăti, dar îţi promit că voi face rost de bani dintr-un nor care se va condensa“. Prin această comparaţie puţin grosieră ne putem da seama de elementul iluzoriu al teoriei ştiinţifice care acceptă că întregul nostru Univers provine dintr-o nebuloasă primitivă; setea noastră de cunoaştere va fi plătită cu moneda pe care ştiinţa pretinde că o va furniza în acest domeniu. Este o pură fantezie de a considera ca fapt real existenţa atomilor aşa cum se prezintă astăzi. Dacă o privim ca pe o formulă comodă care rezumă ceea ce simţurile ne arată, totul stă pe un teren ferm. Dar dacă se trece dincolo de lumea sensibilă, va trebui să se ajungă la spiritual şi să se atingă esenţa, adică activitatea unei substanţe fundamentale care nu este altceva decât însuşi corpul Tronurilor întrepătruns de energia Spiritelor formei. Cum se manifestă aceasta în lumea sensibilă? Avem în faţă materia solidă răspândită peste tot şi vedem că nicăieri nu apare un element amorf. Starea amorfă, fără formă, nu apare decât dacă ceea ce este viu şi tinde să ia formă se rupe, se disociază, se sfărâmă. Tot ceea ce este încă nediferenţiat, pulbere, nu are deloc tendinţe către pulverizare; este doar viaţa în stare de disociere. Materia ca atare tinde să ia, să îmbrace forme; tot ce este materie solidă are nevoie să atingă forma de cristal, aspiră către formă. Ceea ce am arătat că este substanţa Tronurilor şi a Elohimilor exprimă această tendinţă în sânul existenţei sensibile, manifestându-se sub formă de depărtare, de întindere, de materie. Esenţa Tronurilor se revelează prin materia existentă şi tot ce ia formă în sânul acestei substanţe este manifestarea Elohimilor, a Spiritelor formei.

* Prima dramă-miser scrisă de Rudolf Steiner este Poarta Iniţierii, de care este vorba şi în conferinţa introductivă. (N.Tr.)

Vedeţi acum cât de impregnată de spiritualitate este terminologia utilizată în Antichitate. Vechii clarvăzători gândeau în felul acesta: Dacă privim materia din jurul nostru vedem în ea revelându-se esenţa corporală a Tronurilor, iar totul este străbătut de o energie care face ca orice să capete formă. De aici s-a dat denumirea de Spirite ale formei. Toate aceste denumiri, aceste nume sunt tot atâtea indicaţii asupra realităţii spirituale pe care o defineşte. Priviţi impulsul care împinge materia să ia forma cristalului; veţi descoperi acolo la un nivel inferior ceea ce manifestă exterior această formă de cristalizare, adică energia care întrepătrunde substanta Tronurilor şi care este energia emanată de Elohimi. Aceştia sunt forjorii care din elementul de căldură, care este de fapt o substanţă a Spiritelor formei, dar o substanţă amorfă, scot formaţiuni cristaline ale diverselor materiale. Ei sunt cei care acţionează în elementul de căldură, dând în acelaşi timp viaţă formelor.

Dacă privim lucrurile sub acest aspect, pătrundem la temelia pe care se sprijină existenţa noastră şi vom fi înclinaţi, desigur, să vedem în orice apariţie exterioară o iluzie, maya, numai că nu trebuie să rămânem blocaţi în această idee sterilă că lumea exterioară este o iluzie. Aceasta nu ne-ar aduce nici un folos. Numai pătrunzând în elementele acestei iluzii, până la esenţa care stă la temelia ei, numai atunci o propoziţie ca aceasta: „Lumea exterioară este o maya“ îşi capătă sensul său adevărat şi devine fecundă. Să ne obişnuim deci să vedem în fenomenele exterioare care se petrec în jurul nostru ceva ce este într-adevâr iluzie; o aparenţă nu e decât o aparenţă, nu avem ce face. Dar nu trebuie să rămânem la această concepţie lipsită de valoare, nu trebuie să luăm ca definitiv caracterul de aparenţă, ci să străpungem vălul de aparenţă. În fiecare element care apare ca maya trebuie să întrevedem ceea ce stă de fapt la temelia sa.

Concepţiile noastre moderne, compuse din idei abstracte, aduc o confuzie generală, confuzie pe care clarvăzătorii din vechime nu o cunoşteau, căci pentru ei lucrurile erau mai puţin simple, ei nu vedeau peste tot forţe oarecare, aşa cum vede fizică modernă, care aplică aceleaşi idei şi în fizică şi în meteorologie, de exemplu. Cine s-ar mai îndoi astăzi, după concepţiile actuale, că forţele care acţionează asupra corpurilor solide nu ar fi aceleaşi cu cele care se regăsesc în formarea de nori şi concentraţia de vapori de apă? Eu ştiu foarte bine că fizicianul nu-şi poate reprezenta lucrurile altfel decât aşa cum sunt privite azi şi că legile nu au sens dacă nu se pot aplica atât la formarea norilor care înconjoară globul terestru, cât şi la fenomenele de pe suprafaţa pământului. Acest lucru nu apare atât de simplu pentru un clarvăzător. Îndată ce se ţine seama de temeiurile spirituale ale existenţei, uniformitatea dispare. În formarea elementului lichid, pe pământ, prin condensarea vaporilor, nu acţionează aceleaşi entităţi care sunt prezente în condensarea vaporilor în atmosferă. Dacă observi apariţia elementului lichid în atmosferă, clarvăzătorul nu ar putea gândi sau spune că acest element se formează acolo în acelaşi mod cum are loc pe pământ. În formarea norilor sau în condensarea apei pe pământ, intervin entităţi diferite. Tot ce am spus până acum în legătură cu rolul jucat de Ierarhii în existenţa elementelor nu se raportează decât la ceea ce are loc pe pământ, de la centrul globului până la suprafaţa locuibilă; aceste entităţi însă nu ar avea nici o putere în formarea norilor, în atmosferă. Alte entităţi sunt aici prezente. Filosofia naturii bazată pe fizică procedează după un principiu foarte simplu. Ea caută câteva legi fizice în care vede apoi explicaţia vieţii şi neglijează tot ce nu se înscrie în aceste legi din celelalte domenii ale existenţei. Este un principiu foarte simplu: noaptea toate pisicile sunt negre, indiferent de culoarea lor! – În realitate, lucrurile nu sunt pretutindeni aceleaşi, ele variază, dimpotrivă, în funcţie de diversele domenii în care se află.

Cine ajunge, prin investigaţie spirituală, să devină conştient că pe globul pământesc esenţa Tronurilor sau a Spiritelor voinţei guvernează elementul solid, terestru, esenţa Spiritelor înţelepciunii guvernează elementul lichid, că în elementul gazos se află esenţa Spiritelor mişcării, iar în elementul de căldură găsim prezentă esenţa Elohimilor, acela recunoaşte, încetul cu încetul, că în fenomenul de formare a apei care se condensează în atmosferă acţionează entităţile care aparţin Ierarhiei Heruvimilor. În viaţa elementară a pământului, în elementul solid, am văzut manifestându-se acţiunea combinată a Elohimilor şi a Tronurilor; dacă privim mai sus, vedem cum în elementul aer, în care guvernează Spiritele mişcării, acţionează şi Heruvimii, şi prin aceasta elementul aer iese din domeniul Spiritelor mişcării, pentru a se putea transforma sus, în atmosferă, în nori. În atmosfera globului terestru, Heruvimii acţionează într-un mod tot atât de concret ca şi Tronurile, Spiritele înţelepciunii şi Spiritele mişcării, care guvernează existenţa elementară pe pâmânt. Dacă ne gândim, apoi, la natura însăşi a acestor formaţiuni de nori şi la elementul profund care se găseşte acolo şi care nu se manifestă decât uneori, din timp în timp, ajungem la fulgerele şi trăznetele care izbucnesc din nori. Sunt fenomene care, ca şi altele, nu apar din nimic, în spatele acţiunilor se găsesc, pentru un clarvăzător, acţiunea acelor înalte spirite pe care le numim Serafimi. Şi astfel, rămânând totuşi în sfera pământului, inclusiv în atmosfera sa, am ajuns să întâlnim toate treptele Ierarhiilor spirituale.

Domeniul sensibil, perceput de simţuri, ne revelează manifestări care nu sunt decât acţiunea Ierarhiilor. Ar fi o absurditate să vedem în fulgerul care ţâşneste din nori acelaşi fenomen care are loc când aprindem un chibrit. Când din materie emană elementul din fulger, electricitatea, trebuie să vedem cu totul alte forţe, şi anume acţiunea înaltelor Spirite ale Serafimilor. Găsim astfel că ansamblul Ierarhiilor acţionează deopotrivă în lumea noastră pământeană şi în afara ei, în Univers.

Dacă studiem evoluţia universală aşa cum este ea relatată în Geneză, vom vedea că stadiile anteriore care s-au format în timpul perioadelor vechiului Saturn, ale vechiului Soare şi în vechea Lună se repetă acum, la începutul evoluţiei globului terestru, şi că, în final, omul apare ca o încoronare a acestei evoluţii. Din acest punct de vedere, putem considera relatarea Genezei ca pe o istorisire a Ierarhiilor care acţionează în tot ce apare şi se condensează până la acest ultim produs terestru, până la această fiinţă care, ea însăşi, este mai întâi o entitate suprasensibilă şi despre care se spune: „Şi Elohimii au hotărât: Să facem pe om!“ Prin această hotărâre, ei şi-au reunit toată puterea lor, separată până atunci, pentru a definitiva o operă comună. Ei şi-au reunit toate facultăţile pe care le dobândiseră în cursul evoluţiei lor pentru a crea, în final, pe om. Toate Ierarhiile care au fost înaintea omului, Serafimi, Heruvimi, Tronuri (Spiritele voinţei), Domnii (Kyriatetes, Spiritele înţelepciunii), Spiritele mişcării sau Tării, Spiritele formei (Puteri) sau Exusiai, sau Elohimi, Arhai sau Spiritele pesonalităţii, Arhangheli şi Îngeri, toate aceste nouă trepte de entităţi le vedem acţionând pentru a crea viaţa. Şi când urmărim povestirea Genezei până la încoronarea edificiului care apare cu omul în a şasea zi, şi dacă ţinem seama de tot ce s-a petrecut înainte de crearea omului, vedem în tot acest îndelungat proces de evoluţie deja opera tuturor Ierarhiilor, şi numai cooperarea lor a făcut posibil ca, în final, să apară omul.

Acel sau acei clarvăzători care au scris Geneza au fost conştienţi de această pregătire şi cooperare a tuturor Ierarhiilor. Dar – şi aceasta este deosebit de important – ei au fost de asemenea conştienţi, au ştiut că pentru a atinge acest ţel final, această încoronare a întregii ordini ierarhice, un ajutor superior tuturor Ierarhiilor a trebuit să intervină. Şi pentru aceasta trebuie să ne înălţăm privirea dincolo de Serafimi chiar, spre o entitate divină necunoscută şi doar presimţita*. Dacă urmărim, de exemplu, activitatea unui membru al Ierarhiei, să zicem activitatea Elohimilor, vedem că atât timp cât ei nu se decid încă să-şi finalizeze opera prin crearea omului este suficient să-şi unească forţele cu acelea ale altor Ierarhii, până la Serafimi. Dar apoi, când se hotărăsc să facă pasul final, au nevoie de un ajutor care se află deasupra Serafimilor şi spre care se înalţă privirea spirituală. Când Elohimii au vrut să-şi lărgească activitatea creatoare până la această înălţime ameţitoare pentru a primi de acolo ajutor, a trebuit să se producă ceva ce ne vom strădui să înţelegem în toată profunda sa însemnătate. A trebuit ca ei, ca să spunem aşa, să se depăşească pe ei înşişi, să înveţe a fi capabili să meargă mai departe decât făcuseră până atunci. Pentru a-şi duce la bun sfârşit opera, a trebuit ca Elohimii să dobândească forţe superioare celor avute până atunci; grupul lor a trebuit să se depăşească pe sine însuşi. Să încercăm să ne facem o idee despre modul cum a putut să se realizeze această depăşire printr-o simplă comparaţie, luată din procesul de creştere a omului.

* Rudolf Steiner face aici referire la ceea ce în creştinism numim „Sfânta Treime“. (N.Tr.)

Când apare pe lume, sub forma unei mici fiinţe, se ştie foarte bine că el nu are încă o conştienţă a sa proprie, nu are conştienţa de a fi o persoană. Abia după un anumit timp pronunţă copilul „eu“, care exprimă coeziunea conştienţei sale. Întreaga sa viaţă sufletească se concentrează apoi în unitatea conştienţei sale. El creşte reunind în această unitate diversele activităţi care, în timpul copilăriei, nu aveau o legătură între ele. Această centralizare reprezintă un real progres pentru om, către un stadiu superior. La fel trebuie să ne reprezentăm, păstrând proporţiile, şi evoluţia Elohimilor. După ce au exercitat o anumită acţiune pentru a pregăti apariţia omului, însăşi această pregătire îi face să extragă din ei o activitate care îi înalţă pe o treaptă mai înaltă. Ca grup, ei ating o stare de conştienţă centrală şi nu mai sunt un grup, ci devin o Unitate. Şi această unitate este o realitate. Acest moment, acest stadiu al evoluţiei lor este de o extremă importanţă. Până acum v-am putut spune că fiecare Elohim îndeplinea o activitate individuală, fiecare venea să adauge ceva în plus la opera începută, pentru a realiza imaginea ideală după care urma să fie format omul. Omul era ca o reprezentare în care toţi se reuneau.

Dar această imagine, această repezentare nu era încă o realitate şi nu a devenit realitate decât atunci când ei au creat un produs comun. Această acţiune i-a înălţat pe o treaptă mai înaltă, transformând unitatea lor într-o realitate efectivă. Ei nu au mai fost acum doar un grup de şapte, ci au format un întreg, un tot atât de omogen, încât putem vorbi de o Elohimitate exprimată septuplu.

Biblia cunoaşte acest fapt, că Elohimii au fost la început membrii unui grup care s-au transformat apoi într-un întreg, într-un organism unitar. Acesată unitate reală, efectivă a Elohimilor, în care fiecare este ca un organ, o găsim exprimată în Geneză prin Iahve-Elohim. Veţi găsi acolo conceptul de Iahve, de Iehova, exprimat într-un mod şi mai profund decât înainte. De aceea, Geneza nu vorbeşte la început decât de Elohim şi nu începe să menţioneze cuvântul Iahve-Elohim decât în momentul când Elohimii au atins treapta superioară a unităţii. Iată sensul profund care explică de ce la finele Creaţiei apare deodată numele de Iahve. Trebuie să pătrundem până la izvoarele oculte pentru a înţelege acest fapt.

Ce explicaţii au dat exegeţii Bibliei acestui fapt, mai ales în secolul al XIX-lea? Faptul că într-un loc apare conceptul de „Elohim“, iar într-altul acela de „Iahve“ ar demonstra că este vorba de două versiuni ale Bibliei, pornind din două tradiţii religioase diferite. Trebuie să se facă o distincţie, spun aceşti exegeţi, între ceea ce vine de la un popor care adora Elohimii şi ceea ce provine de la un alt popor care adora pe Iahve-Elohim. Nu avem decât să le despărţim! S-a mers chiar până acolo, pe această cale, încât am putea avea imaginea unei Biblii „curcubeu“, în care ceea ce se presupune că vine de la o sursă să se scrie cu litere albastre, iar ceea ce vine de la altă sursă cu litere rosii. Chiar există asemenea Biblii! Nenorocirea este că trebuie adesea să separăm chiar paragrafele, aşa că începutul unei fraze este în albastru, pentru că vine de la un popor, iar sfârşitul frazei în roşu, pentru că vine de la un altul. Nu ne mai rămâne decât să admirăm că cele două fragmente s-au lipit atât de miraculos şi că a fost nevoie de un compilator abil care să fi reunit cele două tradiţii!

În epoca noastră s-a desfăşurat un mare zel pentru promovarea acestor exegeze, şi când cunoaştem această chestiune se poate spune că nu a fost, poate, nici o cercetare ştiinţifică sau istorică unde să se fi consumat atâta energie ca în exegeza şi teologia secolului al XIX-lea. Şi acest gând ne umple de o profundă tristeţe şi ne face să simţim tragismul acestei situaţii. Cei care ar fi trebuit să descrie oamenilor lumea spirituală au pierdut orice legătură cu spiritualul. Este ca şi cum s-ar spune: Stilul din partea a doua din Faust, cel în care se găsesc strofele lui Ariel, întrucât nu seamănă cu stilul din partea întâi, nu poate să fie opera aceluiaşi om; Goethe nu poate fi decât un mit. Raţionamentul este acelaşi cu al exegetului care a pierdut orice contact cu sursele oculte, cu toată munca şi devotamentul pe care le-a consacrat studiului Bibliei. Descoperim aici un aspect trofic al umanităţii şi ne dăm bine seama cât este de necesar să ne reîntoarcem la sursele vieţii spirituale. Pentru a cunoaşte spiritualul, trebuie să-l căutăm sub înfăţişarea sa vie. Iar această căutare se va face, căci este o aspiraţie irezistibilă sufletului omenesc. Să avem încredere în această dorinţă şi aspiraţie a sufletului şi a inimii spre un nou contact cu sursele spirituale, spre o înţelegere a sensului profund şi veritabil al străvechilor documente religioase; pe această încredere se bazează forţa care însufleţeşte munca noastră în domeniul antroposofic. Să ne pătrundem de această încredere şi vom obţine adevăratele fructe pe calea care ne conduce spre viaţa spirituală.