Rudolf Steiner – Misterul Biblic al Genezei – Conferința IX

Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

CONFERINŢA a IX-a

Natura lunară din om

München , 25 august1910

În cursul acestor conferinţe, am arătat în mai multe rânduri că rezultatele cercetării clarvăzătoare se regăsesc în povestirile Genezei, dacă ştim să le înţelegem aşa cum se cuvine. În continuare vom încerca să evidenţiem această concordanţă. Mai întâi, trebuie să precizăm cu mai multă claritate raportul care există între perioadele de timp despre care vorbeşte Geneza şi cele ale evoluţiei Pământului aşa cum le descrie Ştiinţa spirituală. Am dat deja, la începutul acestor conferinţe, unele indicii, arătând că începutul Genezei se situează în momentul în care Soarele şi Pământul erau pe punctul de a se separa. Acum este momentul să intrăm în amănunte.

Aceia dintre dumneavoastră care au studiat cât de cât Ştiinţa ocultă îşi amintesc că există două momente de o importanţă deosebită în evoluţia terestră. Primul este acela când Soarele se separă de Pământ. Această separare a fost absolut necesară; dacă cele două corpuri cereşti ar fi rămas unite, aşa cum erau la începutul evoluţiei Pământului, acesta nu ar fi putut progresa până acolo încât să ofere omului condiţiile care să facă din el cu adevărat o fiinţă pământeană. Acest ansamblu pe care îl numim Soare, deci nu numai elementele şi natura fizică ale corpului solar, dar şi toate Entităţile spirituale care aparţin de Soare, totul a trebuit să se separe de Pământ, sau, dacă doriţi, a trebuit să expulzeze Pământul, pentru că, simplist vorbind, forţa entităţilor care îşi mutau câmpul de activitate de pe Pământ pe Soare ar fi exercitat o influenţă mult mai puternică decât era necesar pentru binele omului, rămânând legate de Pământ. Într-un anumit fel, aceste entităţi s-au văzut nevoite să-şi slăbească forţele, strămutânu-le din câmpul Pământului, pentru a le exercita asupra oamenilor din exterior. Ajungem astfel la momentul când un anumit număr de entităţi, acţionând acum numai din exterior, exercită, în felul acesta, o acţiune mai puţin forte asupra dezvoltării omului, ca şi asupra animalelor. În acest moment, Pământul este abandonat şi lăsat în seama elementelor mai grosiere; căci forţele subtile şi spirituale s-au detaşat de Pământ o dată cu Soarele. Dar omul, entitatea umană care s-a format în decursul evoluţiei saturniene, solare şi lunare, rămâne în continuare legat de Pământ încă un timp după ce Soarele l-a părăsit. Numai entităţile foarte înalte şi-au transferat câmpul de activitate pe Soare.

Pe Pământ a rămas atunci, după această separare, tot ce constituia substanţa şi forţele Lunii actuale. Pământul cuprinde încă în el elementele vechii evoluţii lunare. Prin aceasta, omul este supus unor condiţii de viaţă mult mai dure decât cele care, ulterior, vor deveni elementul terestru propriu-zis, căci substanţa lunară este mai grea, mai dură. Aşadar, după desprinderea Soarelui, Pământul suferă din ce în ce mai mult influenţa forţelor lunare şi devine tot mai dens, iar omul este supus unui alt pericol, acela de a se mumifica, de a împietri, de a dispărea, cel puţin în ceea ce priveşte natura sa astrală. Dacă în timpul când Soarele făcea corp comun cu Părnântul starea acestuia era prea subtilă pentru evoluţia omului, acum el devine prea greu, prea dens. Rezultatul a fost că fiinţele umane progresau din ce în ce mai puţin. O descriere mai amănunţită a acestor stări se găseşte, de asemenea, în Ştiinţa ocultă.

În conferinţa de ieri, am văzut că oamenii din acele epoci nu se compuneau decât din suflet şi spirit. În această condiţie spirituală, ei nu puteau să-şi apropie emanaţiile substanţei materiale care se răspândea acum în atmosfera terestră, întrucât acestea erau prea grosolane pentru ei, şi aceasta atâta vreme cât Luna rămânea legată de Pământ. Cele mai multe suflete umane, majoritatea, au fost obligate să rupă legătura cu Pământul. Atingem aici, din nou, un eveniment de mare importanţă care s-a petrecut în raporturile dintre om şi Pământ în intervalul de timp care s-a scurs între separarea Soarelui şi cea a Lunii. Cu excepţia unui foarte mic număr, sufletele umane s-au sustras condiţiilor lunar-terestre, au emigrat în regiuni mai înalte şi, după gradul lor de dezvoltare, şi-au continuat evoluţia pe planetele care aparţineau de sistemul nostru solar. În felul acesta, unele suflete au fost îndrumate să-şi urmeze evoluţia pe planeta Saturn*, altele pe Marte, altele pe Mercur ş.a.m.d. Numai un număr foarte mic dintre aceşti oameni compuşi din suflet şi spirit a rămas legat de Pământ: erau cei mai puternici. Ceilalţi au devenit locuitori ai planetelor învecinate cu Pământul. Toate acestea s-au petrecut într-o perioadă care a precedat perioada pe care o numim lemuriană.

* A nu se confunda cu vechiul Saturn. (N.Tr.)

Apoi, către mijlocul perioadei lemuriene, se produce al doilea eveniment important, în urma căruia substanţialitatea de natură lunară este desprinsă de Pământ, unde au loc mari transformări. Numai după separarea Lunii se creează pe Pământ condiţii favorabile pentru dezvoltarea omului. Dacă Pământul ar fi rămas unit cu Soarele, forţele sale ar fi fost prea spiritualizate, iar dacă, după separarea de Soare, ar fi rămas legat de Lună, forţele sale ar fi devenit prea grosolane. După ce şi Luna s-a detaşat, Terra rămâne într-un fel de echilibru care se realizează prin faptul că elementele solare, precum şi cele lunare, acţionează asupra sa din exterior. Astfel Pământul se pregăteşte să devină suportul existenţei umane. Aşa cum am spus, Luna s-a detaşat în timpul perioadei lemuriene.

Evoluţia îşi urmează cursul şi începe o reîntoarcere progresivă a fiinţelor umane compuse din suflet şi spirit care părăsiseră Pământul şi se refugiaseră pe planetele învecinate. Acest exod se prelungeşte până către mijlocul perioadei atlanteene. În timpul ultimei părţi a perioadei lemuriene şi începutul perioadei atlanteene, substanţa umană care se cristaliza primea aceste suflete-spirit înzestrate acum cu calităţi diferite, după cum veneau de pe Marte, Mercur, Jupiter ş.a.m.d. În felul acesta, se produce o mare diversitate în dezvoltarea terestră a omenirii. Aceia dintre dumneavoastră care cunosc conţinutul conferinţelor pe care le-am ţinut la Christiania ştiu că această repartiţie a fiinţelor umane în tipuri marţiene, saturniene, jupiteriene ş.a.m.d. stă la originea diferenţierii oamenilor în rase. Aici trebuie căutată diversitatea care apare între rasele umane, iar cei înzestraţi cu un anumit simţ, pot chiar şi astăzi să recunoască de pe care planetă a coborât sufletul unui om pe Pământ în perioada amintită.

Am spus acum, ca şi în lucrarea mea Ştiinţa ocultă, că nu toate sufletele-spirit ale oamenilor părăsiseră Pământul. În termeni curenţi, putem spune că sufletele cele mai puternice au putut continua să suporte condiţiile terestre şi să rămână legate de Pământ, în perioada dinaintea desprinderii lunare. Am atras atenţia chiar asupra existenţei acelui cuplu primordial, care a putut supravieţui într-un mod surprinzător în atmosfera grosolană a Pământului, îmbibat de forţe lunare. Ceea ce dezvăluie cercetarea ne constrânge – ceea ce nu se admitea la început – să vedem în acest cuplu primordial pe cei pe care Biblia îi numeşte Adam şi Eva. În descedenţii acestora a venit să se încarneze acea categorie de oameni care se formaseră pe alte planete, iar acum sufletele-spirit ale acestora reveneau din Cosmos pe Pământ.

Ajunşi aici, este cazul să ne punem din nou întrebarea în ce perioadă au loc evenimentele relatate de Biblie, din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale. După prezentarea evenimentelor care se petrec în cele şase (sau şapte) zile ale Creaţiei, amintesc că în Geneză urmează un alt capitol, pe care diletantismul exegezei moderne îl prezintă ca şi cum ar fi o nouă versiune a Creaţiei, dar care, în realitate, este o continuare logică şi conformă cu faptele. Aş dori să vă reamintesc anumite date aparţinând de Ştiinţa spirituală, menţionate totodată şi în lucrarea Ştiinţa ocultă. Evoluţia terestră se continuă de la perioada lemuriană la cea atlanteană, şi în acest interval de timp, pământul fizic suferă un fel de răcire. Trebuie să ne reprezentăm Pământul în perioada lemuriană ca fiind făcut din foc, purtând în sine elementul de foc care, ca să spunem aşa, ţâşnea din pământ; răcirea are loc o dată cu trecerea la perioada atlanteană; în această perioadă, aşa cum am arătat, suprafaţa Pământului arăta cu totul altfel decât azi; mult timp încă, Pământul era învăluit de o atmosferă complet saturată de valuri dense de ceaţă. Nu existau stări diferite, de ploaie şi aer uscat. Totul era cuprins de o ceaţă groasă provocată de tot felul de vapori, de aburi, de fum şi de alte elemente, care nu aveau încă o stare lichidă. Multe din corpurile care astăzi sunt solide existau şi atunci, dar în stare de vapori, impregnând atmosfera. Vreme îndelungată, în perioada atlanteană totul a rămas pătruns de aceste valuri de ceaţă.

Tot acum se condensează pentru prima dată ceea ce existase mai înainte într-o stare mult mai spirituală. Am arătat deja că formele vegetale de viaţă care apăruseră în ziua a treia a Creaţiei nu trebuie să ni le reprezentăm sub formă de plante individuale, crescând pe sol aşa cum sunt în prezent, ci, ţinând seama de ce spune Biblia despre apariţia plantelor („fiecare după felul şi asemănarea sa“), ştim că ne aflăm în prezenţa unor suflete-grupă care există în stare astrală şi eterică, în sânul corpului astral al Pământului. Ceea ce descrie Geneza în ziua a treia, apariţia regnului vegetal, nu ar fi putut fi perceput cu simţurile fizice, ci numai cu ajutorul organelor suprasensibile de clarvedere. De la perioada lemuriană la cea atlanteană această atmosferă îmbibată de ceaţă evoluează şi începe să se lumineze din ce în ce mai mult, iar ceea ce mai înainte era de natură eterică se transformă într-o stare care se apropie de cea pe care o avem azi. Elementul eteric devine tot mai fizic, şi oricât de extraordinar ar părea – căci geologia este şi ea impregnată de influenţe materialiste –, plantele vizibile cu ochii fizici nu s-au dezvoltat decât mult după epoca pe care o numim ca fiind a treia zi a Creaţiei. Plantele sub formă fizic-vizibilă nu apar decât în perioada atlanteană. Condiţiile geologice necesare creşterii plantelor actuale nu datează deci din epoci foarte vechi.

Trecerea de la perioada lemuriană la cea atlanteană se poate caracteriza astfel: Pământul era învăluit de ceţuri şi aburi condensaţi, în care se mai aflau în suspensie, sub formă de vapori, diverse substanţe care vor forma mai târziu scoarţa terestră solidă. Diversele specii de vegetale nu atinseseră încă stadiul de condensare fizică şi nu ar fi putut fi vizibile decât cu organele suprasensibile de clarvedere. Nu se produsese nici ceea ce se poate numi o fertilizare a solului terestru, cu toată apa aflată în suspensie, în aer. Aceasta nu a avut loc decât mai târziu. Cum descrie Biblia acest stadiu? Există un pasaj în Geneză unde se spune că după trecerea celor şapte zile ale Creaţiei, ceea ce coincide cu perioada lemuriană, plantele fizice actuale nu apăruseră încă din pământul învăluit în ceaţă.

Biblia descrie această stare de lucruri în modul cel mai clar. Citiţi în continuare, după prima relatare a Creaţiei, şi veţi vedea că deşi mai înainte se spusese că formele vegetale au fost create „după felul lor“, în ziua a treia, acum se arată că pe Pământ nu erau nici iarbă, nici arbori*. Prima oară se vorbeşte despre sufletele-grupă ale speciilor vegetale, a doua oară despre plantele fizice, individualizate, care cresc pe solul terestru. Iar ceţurile despre care este vorba după prima relatare a Creaţiei sunt ceţurile din perioada atlanteană. Condensarea apei şi a aerului în ploaie, care nu se produce decât atunci, este exprimată astfel: „Căci Iahve-Elohim nu dăduse încă ploaie“.

* Geneza, cap. II, v. 5. (N. Tr.)

Aceste lucruri sunt pline de o profundă înţelepciune şi vă pot asigura că nici una din aceste descrieri nu a avut vreo influenţă asupra celor scrise în Ştiinţa ocultă. Am lăsat în mod intenţionat relatarea biblică de o parte, străduindu-mă, în modul cel mai scrupulos, să regăsesc aceste fapte pe o altă cale decât prin studierea vechilor documente. Apărea ca o necesitate, faţă de concepţiile materialiste actuale despre Biblie, să nu amestec cu uşurinţă, prin interpretarea faptelor, cunoştinţe luate din Ştiinţa spirituală. Dar forţa Ştiinţei spirituale este tocmai să ne facă să regăsim în Biblie descrierile pe care le-am făcut în cursul acestor conferinţe; şi chiar dacă nu o vrem, am fi siliţi să găsim concordanţe între descrierile Bibliei şi descoperirile făcute prin investigaţii suprasensibile clarvăzătoare.

După aceste scurte consideraţii, să vedem în ce moment al povestirii biblice trebuie să plasăm emigrarea oamenilor sub forma de suflet-spirit spre entităţile sau corpurile planetare învecinate cu Pământul, emigrare provocată, după cum am văzut, de starea devenită tot mai dură, mai grosolană a acestuia. Acest moment se află în zona a doua a Creaţiei, când, ca urmare a formării eterului de sunet, elementele de sus s-au separat de cele de jos. Şi dacă pătrundem toate acestea cu ajutorul clarvederii şi le aflăm sensul, se poate spune: o dată cu elementele care se îndreaptă în sus, spre ceea ce Elohimii au numit Cer, pleacă şi spiritele-suflet ale oamenilor. Ziua a doua a Creaţiei coincide, aşadar, cu o epocă bine determinată, situată între cele două mari evenimente, desprinderea Soarelui şi apoi a Lunii de Pământ, şi cu emigrarea sufletelor-spirit ale oamenilor în atmosfera spirituală a Pământului.

Urmarea acestor evenimente a fost ceva foarte important. Căci ce element s-a răspândit atunci în spaţiul cosmic? Găsim acest element în omul actual, şi unde îl găsim? În ce membre ale omului trebuie să căutăm elementul care s-a răspândit atunci în Univers? Evident acest element nu mai este astăzi aşa cum era atunci; dar putem totuşi stabili o paralelă între ceea ce era şi ceea ce găsim în zilele noastre într-un anumit organ al omului. Dacă studiem omul, ştim că el este constituit din patru elemente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, ca purtător al Eului, şi Eul. Cunoaştem, de asemenea, că în timpul somnului se produce o separare între aceste elemente şi că în omul adormit nu rămâne decât corpul fizic şi cel eteric. În acele timpuri îndepărtate, pe care le numim a fi ziua a doua şi a treia a Creaţiei, nu se putea vorbi de un corp fizic şi de un corp eteric în termenii actuali. Aceste corpuri nu s-au constituit, în structura lor prezentă, decât ulterior, cu ajutorul substanţei terestre. Elementele care compuneau omul acelor timpuri erau tocmai acelea care se desprind astăzi în timpul somnului de partea mai densă a sa, adică ceea ce numim entitatea astrală a omului. Şi când vorbim de sufletele-spirit care s-au desprins de Pământ, pentru a se putea dezvolta mai bine pe planetele înconjurătoare, ne referim tocmai la forţa care acţionează în corpul astral. Ceea ce constituie forţele pe care le avem în corpul nostru astral, în afara corpului fizic şi eteric, iată ce trebuie să căutăm pe planetele învecinate cu Pământul, după ziua a doua a Creaţiei.

Astăzi, când omul, noaptea, este cufundat în starea de somn, ştim că elementele sale mai subtile se desprind de corpul fizic şi eteric şi se încorporează în atmosfera astrală a Pământului şi în forţele şi curenţii care emană din sistemul nostru planetar; omul este legat, în timpul somnului, de Entităţile planetare. În timpurile mai vechi, această legătură cu Entităţile planetare se făcea nu numai în stare de somn, ci în mod permanent. Când sufletele-spirit umane au părăsit Pământul, ele locuiau, ca să spunem aşa, în permanenţă pe aceste planete. În perioada pe care o numim a treia zi a Creaţiei, cu excepţia sufletelor-spirit mai puternice, despre care am vorbit, şi care au putut să rămână în continuare pe Pământ, celelalte s-au format pe diverse planete, urmându-şi acolo evoluţia. În acest timp, cei care au rămas pe Pământ, cei mai apţi, cei mai puternici, au evoluat şi ei. Evoluţia lor a constat în a se îmbrăca tot mai mult în substanţa materială a Pământului. De aceea, putem spune că primul tip de corp fizic şi eteric, de care ne folosim astăzi în timpul stării de veghe, s-a format aici, pe Pământ. Tocmai pentru ca aceste corpuri, fizic şi eteric, să poată avea toate condiţiile de evoluţie terestră, au fost menţinute pe Pământ acele câteva suflete-spirit mai robuste. În felul acesta, atunci când forţele lunare mai erau încă legate de Pământ, s-au putut pune bazele corpului fizic şi eteric de care dispunem astăzi.

Să ne facem o reprezentare completă a stării de lucruri care s-a creat după desprinderea Soarelui. În primul rând, am văzut că cea mai mare parte a sufletelor-spirit umane au emigrat spre planetele care înconjoară Pământul. Dacă un om din timpul nostru s-ar fi putut găsi atunci pe Pământ, el ar fi văzut pe suprafaţa sa mase compacte de ceţuri, aburi şi vapori, din care cauză Soarele era ascuns, nu se putea vedea. Abia încetul cu încetul, după ce s-a desprins, Soarele a putut acţiona asupra Pământului; ceţurile au început să se risipescă şi treptat au luat aspectul atmosferei terestre necesare pentru dezvoltarea omului. Mai departe, acest observator ipotetic al evoluţiei ar fi putut să vadă cum se risipesc, puţin câte puţin, ceaţa şi masele de vapori şi apoi ar fi văzut forţele solare nu numai penetrând această masă de ceaţă şi risipind-o, ci devenind vizibile; Soarele a început să fie perceptibil. Ne îndreptăm acum către cea de a patra zi a Creaţiei şi ne apropiem tot mai mult de celălalt eveniment important, desprinderea Lunii. Acelaşi observator ipotetic ar fi putut efectiv să vadă razele solare străbătând prin ceaţă. Aceste evenimente au favorizat crearea unui climat terestru propriu pentru evoluţia umană; oamenii au putut reveni pe Pământ şi să trăiască pe el, s-au format corpuri extrase din urmaşii celor care rămăseseră pe Pâmânt, în care s-au încarnat sufletele-spirit care reveneau de sus, din atmosfera Pământului.

Putem spune că suntem martorii a două curente de formare a omului. Ceea ce a format mai târziu corpul fizic şi eteric al acestuia provine de la acele suflete-spirit care au rezistat şi au rămas pe Pământul impregnat de forţele lunare. Elementul subtil al omului provine din atmosfera spirituală a Pâmântului. Revenirea sufletelor-spirit pe Pământ a produs o influenţă spirituală. Şi aceasta s-a întâmplat atunci când Soarele a pătruns în ceţurile care învăluiau Pământul şi le-a risipit şi când Luna se desprinsese deja de Pământ. Atunci se trezeşte în sufletele-spirit care locuiau pe planetele sistemului nostru dorinţa şi impulsul de a coborî pe Pământ. În timp ce Soarele şi Luna devin vizibile, forţele sufleteşti se revarsă spre Pământ şi pătrund în el. Acestea sunt evenimentele reale pe care le regăsim în relatarea biblică despre a patra zi a Creaţiei, când se spune: „Şi Elohimii au creat luminătorul mare şi un luminător mic, Soarele şi Luna; ei au făcut de asemenea şi stelele“, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât planetele din vecinătatea Pământului. Această operă stabileşte un fel de echilibru care se efectuează pe de o parte de Soare, pe de alta de Lună; totodată pregăteşte coborârea sufletelor-spirit, care aspirau acum să se încorporeze din nou pe Pământ.

Astfel, în a patra zi a Creaţiei, în timpul perioadei lemuriene, după ce Luna s-a desprins, avem starea de lucruri pe care am descris-o în Ştiinţa ocultă chiar aşa: sufletele-spirit umane aspiră să revină pe Pământ.

Dar să examinăm şi stările spirituale care însoţesc această evoluţie. Am vorbit până acum mai ales despre ceea ce ulterior urma să devină elementul fizic. Este bine să avem mereu în minte faptul că tot ce este dens îşi are originea într-un element mai subtil; tot ce tinde spre o stare fizică ia naştere în spiritual. O dată cu desprinderea Soarelui, cea mai mare parte dintre Elohimi a părăsit de asemenea Pământul, pentru a-şi muta câmpul de acţiune în exterior, pentru a acţiona din afară. Dar în acelaşi timp ceva din substanţa lor rămâne legată de Pământ, atunci când acesta mai era unit cu forţele lunare. Forţele spirituale ale Elohimilor care rămăseseră legate de Pâmânt se asociază într-o oarecare măsură cu partea binefăcătoare a forţelor lunare. Căci acestea au şi efecte benefice. După desprinderea Soarelui, tot ce era pe Pământ, şi mai ales omul, se mumifică, se pietrifică, se densifică; omul ar fi dispărut ca fiinţă terestră. Pâmântul însuşi ar fi devenit pustiu, dacă forţele lunare nu s-ar fi desprins şi ar fi rămas legate de corpul său. În câmpul terestru forţele lunare ar fi încetat să fie benefice. Dar pentru ce atunci aceste forţe au mai rămas legate de Pământ un anumit timp? Pentru ca umanitatea să poată străbate toate fazele evoluţiei terestre, mulţumită celor mai puternice exemplare umane care au putut supravieţui acestei densificări lunare. Dar odată separate de Pământ, forţele lunare, care altminteri ar fi adus pentru oameni dispariţia lor fizic-terestră, au devenit forţe benefice. După retragerea lor, totul a luat o altă înfăţişare, totul s-a înviorat, sufletele mai slabe au putut să revină şi să se încarneze în corpuri umane. Iar Luna, devenind vecina Pământului, începe să aibă o acţiune binefăcătoare, ceea ce nu ar fi fost cazul mai înainte, dacă rămânea unită cu el. Entităţile spirituale care au condus aceste evenimente sunt marii binefăcători ai omului. Care sunt aceste entităţi? Sunt tocmai entităţile legate de Lună, care au provocat detaşarea ei de Pământ, pentru a putea conduce omenirea prin evoluţia sa terestră. Din relatările pe care le găsim în Geneză, ştim că aceste măreţe forţe conducătoare sunt Elohimii, iar impulsul care a acţionat această forţă, pentru a produce evenimentul capital al desprinderii Lunii, şi prin aceasta să dea naştere adevăratei esenţe umane, nu este altul decât acela care a făcut să progreseze înşişi Elohimii de la starea lor de grup la conştienţa unică de Iahve-Elohim. Această forţă a rămas unită cu Luna şi ea a provocat detaşarea Lunii de Pământ. Ceea ce desemnăm prin numele de Iahve-Elohim este intim legat, în desfăşurarea Creaţiei, de corpul Lunii.

Să recapitulăm acum ce au însemnat toate acestea pentru evoluţia terestră a omului. Dacă omul ar fi rămas legat de un Pământ care ar fi păstrat în el forţele solare, s-ar fi pierdut în neant ca individualitate, ar fi rămas pur şi simplu legat de entitatea Elohimilor; nu s-ar fi putut separa de ei şi nu şi-ar fi putut căpăta independenţa. Dar când Elohimii s-au separat de Pământ o dată cu Soarele, omul a putut rămâne legat de Pământ şi să-şi continue aici existenţa ca suflet şi spirit. Dar, în acelaşi timp, dacă lucrurile ar fi rămas aici, omul s-ar fi împietrit şi ar fi murit. De ce a fost totuşi nevoie ca omul să străbată un timp o stare care nu-l putea duce decât la moarte? – Pentru ca el să poată deveni liber, să se poată desprinde de Elohimi şi să-şi cucerească independenţa. Prin latura lunară a firii sale, are un element care îl conduce la moarte, dar ar fi avut o doză mult mai mare dacă Luna nu s-ar fi separat de Pământ. Vom înţelege astfel că elementul lunar este o substanţialitate cosmică în strănsă legătură cu facultatea de independenţă a omului.

Dacă luăm în considerare stadiul actual al condiţiilor terestre, ne dăm seama că acestea nu au apărut decât după desprinderea Lunii şi când Pământul nu mai conţine o proporţie atât de mare de forţe lunare ca înainte. Dar omul a trecut prin perioada când Pământul era unit cu Luna şi a fost impregnat de aceasta în germenii corpului său fizic şi ai celui eteric. El poartă în sine ceva din această Lună care luceşte noaptea pe cer; el păstrează aceasta în corpul său fizic şi eteric încă din acea perioadă. El conţine un element lunar de care este legat. Pământul nu a mai putut suporta acest element lunar, dar omul îl mai are în el; prin aceasta, omul are o predispoziţie de a fi şi altceva decât o simplă fiinţă terestră.

Dacă ne gândim la toate acestea, ajungem să înţelegem că noi călcăm acum Pământul din care odinioară Luna a fost expulzată. Această expulzare nu a avut decât o singură dată doza favorabilă de esenţă lunară depusă în om. Pământul nu mai conţine în el nimic din natura lunară, dar în om mai subzistă o parte din aceeaşi natură lunară. Ce ar fi devenit Pământul dacă Luna nu s-ar fi detaşat? Încercaţi să priviţi Luna cu alţi ochi decât o facem acum. Constituţia ei materială este cu totul diferită de a Pământului. Din punct de vedere strict material, astrofizica arată că Luna nu are nici aer, nici apă, ceea ce înseamnă că a atins un grad de densificare mult mai mare decât acela al Pământului. Ea contine deci forţe care ar fi împins Pământul dincolo de gradul de solidificare actual şi l-ar fi făcut şi mai dur şi uscat decât este acum. Pentru a ne face o imagine despre ce ar fi devenit Pământul dacă forţele lunare ar fi rămas legate de el, reprezentaţi-vă o bucată de pământ plină de noroi, din care apa se evaporă puţin câte puţin, până se usucă complet. Este o imagine elementară, simplă, de ce ar fi devenit Pământul; el s-ar fi transformat în praf, dacă forţele lunare ar fi rămas legate de el. De altfel, tot aici se va ajunge într-o zi, când Pământul îşi va fi îndeplinit misiunea. Când omul îşi va fi terminat evoluţia pe el, Pământul se va transforma în praf în spaţiul cosmic.

Pământul a fost deci ferit de o dezagregare precoce, timpurie, prin faptul că Luna a fost expulzată din sânul său. Dar a rămas în om ceva din această predispoziţie de a deveni ţărână. Prin tot ce s-a întâmplat şi am descris până acum, înţelegem că omul are în natura sa ceva din această forţă lunară care tinde să usuce Pământul. Entităţile care sunt legate de Lună au introdus în natura corporală a omului un element care nu provine din masa terestră pe care o simţim direct sub picioarele noastre din momentul când Luna s-a desprins; ele au impregnat natura corporală a omului cu această tendinţă lunară de a preface Pământul în ţărână. Faptul că Iahve-Elohim este unit cu această tendinţă înseamnă că însuşi Iahve-Elohim este cel care a impregnat natura corporală a omului cu acest element lunar. A fost necesar ca în decursul evoluţiei să vină un moment când să se producă un asemenea fapt, când în progresul cosmic al Elohimilor să vină timpul ca Iahve-Elohim să impregneze natura corporală a omului cu această forţă lunară care transformă Pământul în praf. Dacă ştim aceasta, putem măsura imensa profunzime a acestui pasaj din Geneză care spune: „Şi Iahve-Elohim a făcut pe om din ţărână“*. Căci acesta este textul corect, iar traducerile care s-au făcut si care spun „Iahve-Elohim a făcut pe om dintr-o bucată de pământ“ sunt fără sens. El l-a impregnat cu influenţa lunară care îl face să devină pulbere.

* Geneza, cap. II, v. 7. (N.Tr.)

Am mai spus că trebuie să simţim uimire şi respect faţă de tot ce relatează Biblia prin gura vechilor clarvăzători şi faţă de ce am descoperit noi înşine cu ajutorul investigaţiilor spirituale; dar având în vedere aceste cuvinte: „Şi Iahve-Elohim a insuflat în corpul omenesc tendinţa de a deveni pulbere“, respectul nostru capătă noi dimensiuni faţă de textul biblic al vechilor clarvăzători. Conştienţi de a-şi fi primit revelaţiile şi înţelepciunea din regiunile unde sunt şi acţionează fiinţele creatoare, Elohimii şi Iahve-Elohim, vechii înţelepţi puteau să spună: În noi se revarsă ştiinţa şi înţelepciunea şi gândurile care au creat existenţa terestră, acţionând şi lucrând asupra ei. Şi de aceea trebuie să ascultăm cu profund respect pe aceşti antici clarvăzători şi să înţelegem totodată veneraţia care îi însufleţea când privirea lor pătrundea în regiunile de unde le venea revelaţia, în regiunile Elohimilor şi ale lui Iahve-Elohim. Cum ar fi putut numi ei aceste entităţi care sunt la originea Creaţiei şi a propriei lor cunoaşteri? Ce fel de cuvinte ar fi trebuit să întrebuinţeze pentru a le denumi decât însăşi expresia de care le era plină inima când primeau revelaţia acestor puteri creatoare? Ei îşi înălţau privirea spre acestea şi spuneau: Revelaţia noastră vine de la Entităţi divine şi spirituale. Pentru a le spune pe nume nu putem găsi alte cuvinte decât ceea ce exprimă adânca noastră veneraţie: „Aceia pentru care simţim o adâncă veneraţie“. Traduceţi în antica limbă ebraică expresia „Aceia pentru care simţim o adâncă veneraţie“ şi veţi găsi cuvântul „Elohim“. Acesta este numele entităţilor faţă de care se simţea o adâncă veneraţie. Iată legătura care s-a stabilit între sentimentele vechilor clarvăzători şi fiinţele cosmice de la care ei primiseră revelaţia Creaţiei.