Rudolf Steiner – Misterul Biblic al Genezei – Conferința III

Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

CONFERINŢA a III-a

Primele şase zile ale Creaţiei

München , 19 august1910

Ieri ne-am reprezentat, sub formă de imagini, momentul la care Biblia se referă cu aceste cuvinte: „Şi zeii au spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină“. Am atras atenţia asupra unui eveniment care, în repetarea stărilor anterioare ale evoluţiei, reapare pe o treaptă mai înaltă. Aş dori să recurg din nou la asemănarea cu un om care se trezeşte şi recheamă în minte ceea ce vieţuieşte în străfundul sufletului său. Aşa trebuie să ne imaginăm faptul că din sufletul Elohimilor, sub un aspect nou, şi într-o formă nouă, străbate ceea ce, încetul cu încetul, a fost elaborat în cursul evoluţiei prin stadiile vechiului Saturn, ale vechiului Soare şi ale vechii Luni. În fapt; tot ce descrie Biblia, tot ce se numeşte Creaţia celor şase (sau şapte) zile, nu este o repetiţie ci o reînviere a etapelor şi stărilor precedente, sub un aspect şi o formă noi. Şi prima întrebare pe care urmează să ne-o punem este aceasta: cum trebuie să înţelegem realitatea celor descrise în această carte?

Cea mai bună metodă de a clarifica această întrebare este să o privim în felul următor: un ochi format aşa cum este al nostru, un organ sensibil oarecare aşa cum le avem astăzi ar putea urmări prin percepţii sensibile ceea ce descrie Geneza ca fiind opera de creaţie a celor şase zile? Răspunsul este categoric negativ, ochiul nostru nu ar fi putut vedea acele evenimente, căci acestea aveau loc în sfera pe care o putem numi ca fiind existenţa elementară. Pentru aceasta este necesar un anumit grad de cunoaştere, de percepţie clarvăzătoare. Este absolut adevărat că Biblia ne descrie modul cum sensibilul a ieşit din suprasensibil, iar faptele pe care ni le înfăţişează sunt fapte suprasensibile, care se află însă doar cu o treaptă mai sus de faptele sensibile obişnuite; acestea, de fapt, decurg din primele. Pătrundem astfel, într-un anumit sens, într-un domeniu al clarvederii, dezvăluind opera de creaţie a celor şase zile. Ceea ce existase mai înainte pare acum sub o formă eterică, sub formă elementară. Să renţinem bine aceasta, altfel nu vom putea găsi sensul pe care îl au puternicele cuvinte ale Genezei. Putem să ne aşteptăm, în consecinţă, să vedem reapărând, dar sub o altă formă, tot ce evoluţia a creat în decursul perioadelor anterioare.

Să recapitulăm deci, mai întâi, care au fost stadiile caracteristice străbătute de evoluţie în timpul primelor trei forme planetare. – Pe vechiul Saturn totul era într-un fel de stare minerală*. Primii germeni ai umanităţii compuneau în ansamblu vechiul Saturn. Deşi de natură minerală, nu trebuie să ni-i reprezentăm asemănători cu starea minerală de astăzi. Căci vechiul Saturn nu există încă într-o structură care să se asemene cel puţin fie cu elementul gazos, fie cu cel lichid şi cu atât mai puţin cu elementul solid. El era constituit numai din căldură, care era într-o veşnică stare de mişcare. Dar legile care domneau pe acea planetă făcută numai din căldură erau aceleaşi legi ca acelea care guvernează astăzi regnul mineral, elementul solid, dens. Când spunem că pe vechiul Saturn planeta însăşi şi omul erau într-o stare minerală, trebuie să fim conştienţi că nu era vorba de o stare minerală asemănătoare stării minerale actuale, adică sub o formă solidă, ci era o stare de căldură activă, în permanentă mişcare, dar supusă legilor care guvernează mineralul.

* A se vedea Rudolf Steiner, Ştiinta spirituală (traducerea românească), cap. IV. (N.Tr.)

Urmează apoi vechiul Soare. Condiţiile de existenţă ale acestei planete sunt caracterizate prin faptul că ceea ce urma, mai târziu, să constituie elementul terestru propriu-zis nu era încă separat de masa solară. Tot ce face parte astăzi din Pământ şi Soare forma în acel timp un singur corp cosmic. În sânul acestui vechi Soare s-a format o stare pe care o putem numi gazoasă, prin condensarea stării de căldură care existase altădată pe vechiul Saturn. În felul acesta, acum existau, în afară de elementele de căldură activă şi în permanentă mişcare, elemente gazoase, aer, care străbăteau masa şi se organizau în combinaţii reglate de anumite legi. Dar, în acelaşi timp, acestei condensări îi corespunde o spiritualizare a elementului de căldură, care se transformă în elementul mai subtil de lumină şi sub această formă străluceşte în spaţiul cosmic. Fiinţele care fac parte din evoluţia noastră planetară trec în timpul acestei vechi stări solare de la natura minerală la natura vegetală. Dar şi de data aceasta trebuie să ne ferim să ne reprezentăm că pe vechiul Soare ar fi putut exista plante aşa cum le cunoaştem astăzi. Numai că aceleaşi legi care acţionează în prezent în sânul lumii vegetale şi fac ca rădăcina, de exemplu, să crească în jos, iar floarea în sus acţionau şi pe vechiul Soare, în sânul elementelor de aer şi căldură. Fără îndoială, nu se puteau naşte forme materiale de plante, ci trebuie să ne reprezentăm doar că forţele care împing floarea în sus şi rădăcina în jos acţionau în sânul unor forme aeriene, în permanentă mişcare şi transformare. Reprezentaţi-vă un glob gazos în interiorul căruia o lumină vie şi în miscare făcea să ţâşnească în sus o fluorescenţă luminoasă, tinzând totodată să reţină în jos ceea ce tinde să se înalţe, menţinând, în felul acesta, planeta întreagă în jurul unui centru. Dacă ne putem reprezenta cât mai exact acest tablou grandios, putem avea o idee despre activitatea interioară a luminii, a căldurii şi a aerului pe vechiul Soare. Legile care guvernează mineralul sunt şi ele prezente şi lor li se alătură legile care guvernează elementul vegetal, iar germenii fiinţei umane nu sunt în acel timp decât pe treapta de evoluţie vegetală.

Unde am putea găsi astăzi ceva ce s-ar putea compara, dacă nu în totalitate, cel puţin sub un anumit raport, cu activitatea vegetală a acestui vechi glob făcut din aer, din căldură şi lumină? Dacă omul cu simţurile pe care le posedă astăzi ar parcurge spaţiul, nu ar găsi, desigur, nimic comparabil. Într-o anumită fază a vechiului Soare, acesta a luat o formă fizică, dar numai până la treapta de densitate a aerului. În prezent, în mod general, această stare fizică nu mai este posibilă. Acea activitate care a putut să se desfăşoare atunci în plan fizic nu mai este perceptibilă omului de azi decât dacă este înzestrat cu o percepţie clarvăzătoare capabilă să pătrundă în regiunea suprasensibilă, unde se află în prezent fiinţele spirituale a căror expresie fizică sunt plantele fizice existente acum.

Aceste fiinţe spirituale le putem numi sufletele-grupă ale plantelor. Trebuie să precizăm că sufletele-grupă nu reprezintă fiecare plantă în parte care creşte pe solul terestru, ci oarecum ele reprezintă speciile; există un suflet-grupă pentru trandafiri, unul pentru violete, altul pentru stejari etc. Nu trebuie, deci, să căutâm în lumea spirituală o fiinţă pentru fiecare plantă, ci doar pentru speciile vegetale. Aceste specii sunt pentru gândirea modernă o sărmană gândire abstractă a epocii noastre, simple concepte, în mod sigur nişte abstracţiuni. Aşa se prezentau lucrurile şi în Evul Mediu, şi pentru că în acea epocă nu se mai cunoştea deja nimic despre această viaţă spirituală, care a fost creatoarea lumii fizice, s-a născut faimoasa controversă între „realism“ şi „nominalism“ în cadrul căreia aveau loc dezbateri dacă speciile existente nu sunt decât nume (nominalism) sau în spatele lor există o realitate spirituală (realism). Această discutie nu-şi are nici cel mai mic sens pentru o conştienţă clarvăzătoare care, atunci când se ridică deasupra acoperişului vegetal al pământului, găseşte, în spatele formei exterioare, fizice a plantelor, un domeniu spiritual unde trăiesc fiinţe reale, sufletele-grupă, care sunt una cu ceea ce noi numim specii vegetale. În faza când globul de aer, de căldură şi de lumină al vechiului Soare era în toată strălucirea sa, când lumina care se juca la suprafaţa acestui glob făcând să ţâşnescă forme de înflorituri fulgerătoare, de natură vegetală, aceste forme erau aceleaşi, în natura lor fizică şi gazoasă, ca şi acelea pe care nu le mai găsim astăzi decât în domeniul spiritual şi unde formează esenţa speciilor vegetale. Dar să reţinem faptul că speciile vegetale care acoperă în prezent pământul, verdeaţa, florile, tufişurile, arborii, saturaseră întreaga atmosferă a vechiului Soare cu fiinţa sufletelor-grupă, cu natura lor de specii vegetale.

La nivelul pe care îl atinsese atunci evoluţia omului, el însuşi se afla la un stadiu vegetal. El nu era încă în măsură să trezească în sine, conştient, sub formă de reprezentări, tot ce se întâmpla în jurul lui, nu mai mult decât ar putea s-o facă astăzi o plantă. Participând la existenţa vegetală, corpul său făcea parte din aceste forme de lumină, al căror joc neîntrerupt însufleţea globul solar. De această apariţei a celei mai primitive forme de conştienţă* se leagă ceva foarte deosebit în Univers. Atâta vreme cât elementul nostru terestru a rămas unit cu elementul solar, atâta vreme cât lumina Soarelui nu cădea din afară asupra globului terestru, era imposibil să apară elementul de conştienţă în evoluţie. Corpul astral, care reprezintă condiţia necesară pentru un act de conştienţă, nu putea încă să penetreze corpul fizic şi eteric. Pentru ca un element de conştienţă să apară, trebuie să se producă o separare, o sciziune şi din elementul solar să se detaşeze un altul. Acest lucru a avut loc în a treia treaptă de evoluţie terestră, în stadiul planetar numit vechea Lună. Când evoluţia vechiului Soare s-a terminat şi a trecut apoi printr-un fel de noapte cosmică, a suferit o metamorfoză, după care a reapărut; de data aceasta, el era pregătit să se manifeste sub o dublă natură; esenţa solară se separă, devine un corp ceresc aparte şi rămâne vechea Lună, cu stările elementare de căldură, de aer şi de apă, separate de acum înainte de Soare. Vechea Lună corespunde cu ceea ce este astăzi terestru. Şi numai datorită faptului că fiinţele care o populau au putut să primească din afară forţele solare a fost posibilă dobândirea unui corp astral şi să dezvolte în ele principiul conştienţei, adică să reflecte în interiorul lor ceea ce se întâmpla în afara lor. Principiul animal, dotat cu viaţă lăuntrică, cu conştienţă, este, prin urmare, legat de faptul că s-a produs o sciziune între elementele solare şi cele terestre. Animalitatea a apărut pe vechea Lună şi omul însuşi s-a dezvoltat în natura sa corporală până la treapta de animal. În Ştiinţa spirituală aceste lucruri sunt descrise cu mai multe amănunte**.

* Termenul de „conştienţă“ poate părea cititorului neavizat forţat. Este cazul să precizăm că în limba română există cuvântul „conştiinţă“, care are un dublu sens: a) un sens moral (a avea conştiinţă) şi b) un sens cognitiv (a fi conştient de ceva). În limba germană, pentru cele două sensuri există cuvinte deosebite: Gewissen (pentru sensul moral) şi Bewusstsein (pentru sensul de cunoaştere). În traducerea operelor lui Rudolf Steiner, pentru cuvântul Bewusstsein s-a adoptat termenul de „conştienţă“ (ca o substantivare a adjectivului conştient). (N.Tr.)

** A se vedea traducerea românească, cap. IV. (N.Tr.)

Vedem că cele trei stări sau stadii planetare care au precedat stadiul planetar al Pământului şi au creat condiţiile pentru dezvoltarea sa au între ele un raport bazat pe anumite legi bine stabilite. În timpul stadiului planetar lunar, elementului gazos i se alătură, pe de o parte, un element lichid, iar pe de altă parte un element sonor care, aşa cum am arătat ieri, reprezintă un grad mai subtil al stării de lumină. Este un fel de repetiţie a stadiilor anterioare. Ceea ce se crease în timpul primelor trei stadii iese din nou la iveală şi devine ca un fel de amintire a Elohimilor. Mai întâi,  această amintire este o stare confuză şi pe care Biblia o defineşte prin cuvintele „tahu vabohu“. În forţele care iradiază din centru spre în afară şi apoi revin de la periferie spre centru se află integrate cele trei stări elementare, de căldură, de aer şi de apă, iar între ele se produc schimbări, formând o masă confuză, în timp ce înainte ele erau separate. Pe vechiul Soare, când elementul gazos, prin densificare, s-a despărţit de elementul de căldură ele formau două entităţi diferite, iar pe Lună, de asemenea, cele trei forme elementare erau distincte, erau despărţite. Acum însă, ele formează un amestec, se întrepătrund unele cu altele în acest tohu vabohu; în această efervescenţă a lor, şi care constituie prima perioadă a existenţei terestre fizice, nu se poate face o distincţie între elementul lichid, cel gazos sau cel de căldură; întreaga lor activitate se interpenetrează.

Primul lucru care se produce a fost că în acest amestec pătrunde lumina. Aceasta emana atunci din acea activitate spirituală comparabilă cu aceea a sufletului, pe care am descris-o ieri şi pe care am definit-o ca pe o meditaţie cosmică, o acţiune care a separat mai întâi elementele gazoase de elementele lichide. Vă rog să reţineţi cu atenţie acest moment care urmează apariţiei luminii. Dacă am încerca să traducem într-un limbaj liber ce s-a petrecut atunci, am putea spune: după ce lumina a pătruns în tohu vabohu Elohimii au separat ce era înainte, un element gazos de ce era element lichid, în aşa fel că acestea puteau fi din nou deosebite. După ce s-a făcut această separare în masa confuză a celor trei elemente, au apărut două principii distincte: un element, acela gazos, are proprietatea să se extindă în toate părţile, iar celălalt, elementul lichid, are tendinţa să se condenseze, să se restrângă. De notat că în momentul de care vorbim aceste două elemente nu erau încă ceea ce am putea să numim în zilele noastre apă sau aer. Apa era un element mai dens şi vom vedea pentru ce; iar cât priveşte aerul, nu putem găsi o comparaţie mai bună pentru a înţelege structura sa de atunci decât evocând atmosfera în care un lichid ar avea tendinţa să se transforme în vapori, să se condenseze în nori, sus, pentru ca apoi să recadă sub formă de ploaie. În amândouă cazurile, elementul lichid este prezent când sub formă de vapori care se înalţă, când ca o ploaie care se răspândeşte pe jos, condensându-se. Nu este decât o comparaţie, o descriere fizică, pentru a prezenta o stare elementară, suprasensibilă.

Aşadar, prin meditaţia lor cosmică, Elohimii au provocat o despărţire a celor două elemente din tohu vabohu. Unul din ele este mânat de tendinţa de a se înălţa sub formă de vapori (ceea ce nu este decât transformarea lichidului în corp gazos), celălalt are tendinţa de a se lăsa în jos, este elementul lichid care se condensează din ce în ce mai mult. Aceasta era starea de lucruri care în mod obişnuit, în limbile moderne, se exprimă cu următoarele cuvinte: „Zeii au provocat o separare între apele de sus şi apele de jos“. Această despărţire înfăptuită de zei în sânul apelor a dus la aceea că un element are tendinţa să se dilate, să se răspândească, iar celălalt să se concentreze către un punct. Această separare nu are un caracter sensibil şi concret; ea are loc între două forţe opuse. Ca o comparaţie, se poate spune că acţiunea Elohimilor a făcut ca, pe de o parte, apele să se ridice sub formă de nori, tinzând să se răspândească în spaţiu şi, pe de alta, să pară a avea tendinţa de a se condensa la suprafaţa pământului. Acest fenomen a fost un pact nematerial, izvorând din natura gândirii noastre. De aceea cuvintele utilizate de Geneză pentru a-l caracteriza nu trebuie înţelese ca fiind legate de un fapt fizic. Cred că ştiţi că textul latin din Geneză foloseşte în acest sens cuvântul „firmamentum “. Textul ebraic corespunzător foloseşte cuvântul „rakiia“1. Aceasta nu sugerează nimic ce ar putea fi interpretat ca un fapt material; el caracterizează în mod sigur dezlănţuirea celor două forţe în sensuri opuse.

1 Rakiia:    (în cap. I, v. 6 din Geneză).

Aceasta este situaţia pe care Biblia o descrie ca fiind cel de al doilea moment, şi pe care îl putem traduce în limbajul nostru astfel: Elohimii au provocat o separare în sânul masei elementare compuse din aer şi apă. Aceasta este traducerea exactă a acestui fapt: vaporii, a căror natură este compusă din aer şi apă, se înalţă pe de o parte, iar pe de altă parte se concentrează spre pământ. Acestă separare pe care Elohimii au provocat-o este al doilea moment în istoria Creaţiei.

Care va fi etapa următoare? Ceea ce acum radiază spre în afară şi tinde către formaţiuni de vapori, asemănătoare norilor, atinge un stadiu care, într-un anumit sens, este repetarea sub o formă mai densă a unei stări anterioare, aceea a vechiului Soare. Iar ceea ce trebuia să se concentreze şi să reproducă, sub un anumit raport, vechea stare lunară, starea de densitate lichidă, devine acum din ce în ce mai diferenţiat şi aceasta constituie a treia fază a evoluţiei terestre. În al doilea moment,  Elohimii au separat elementul aer de elementul apă; în al treilea, ei separă din elementul lichid ceva ce nu mai existase înainte şi care capătă un grad de densificare şi mai avansat; acest element nou este „solidul“. Abia acum există elementul solid; în vechiul stadiu lunar, el nu exista. El se desprinde din elementul lichid. Cu alte cuvinte, se produce, în cea de a treia fază a evoluţiei terestre, un nou fenomen de densificare. Şi aşa cum în al doilea moment Elohimii au desprins elementul aer din elementul apă, la fel acum, în al treilea moment, ei desprind din sânul vechii substanţe lunare elementul-lichid de elementul-terestru, care apare ca ceva cu totul nou în evoluţia Pământului. Căci tot ce am descris până acum exista înainte, deşi sub o altă formă. Dar elementul terestru, elementul solid este ceva cu totul nou. Şi tocmai acest element nou este cel care permite ca tot ce existase înainte să se manifeste acum sub o formă nouă.

Ce apare mai întâi? Apare ceea ce am descris ca fiind elementul vegetal, care se formase deja pe vechiul Soare şi care se dezvolta şi creştea în natura subtilă, formată din aer, a acestuia. De asemenea, apare ceea ce se repetase apoi pe vechea Lună, de astă dată în sânul unei naturi lichide, care totuşi nu îngăduia încă plantelor să aibă formele pe care le au în prezent. Iată ce se repetă în al treilea moment al Creaţiei, dar sub o formă de natură terestră. Elementul vegetal apare, deci, mai întâi şi acest fapt este descris în Biblie într-o formă admirabilă. Cât priveşte noţiunea de „zile“, voi reveni ulterior asupra ei. Să vorbim acum despre influenţa luminii, despre influenţa aerului, despre desprinderea apei de elementul solid, a lichidului de solid. Solidul provoacă revenirea elementului vegetal. Este ceea ce Biblia descrie atât de minunat când spune că vegetaţia răsare din pământ după ce Elohimii au separat elementul lichid de elementul solid. În perioada pe care o numim ziua a treia a Creaţiei, vegetaţia apare ca un fel de amintire cosmică, în sânul elementului solid, din ceea ce existase deja în vechiul stadiu solar. În meditaţia Elohimilor, sub forma unui element vegetal devenit solid retrăieşte ceea ce se manifestase într-o stare aeriană, gazoasă pe vechiul Soare.

Dar această vegetaţie nu trebuie să o vedem aşa cum se prezintă astăzi, ea nu este încă individualizată şi multiplă. Am mai arătat că formele vegetale individualizate pe care le avem astăzi sub ochi nu existau aşa pe vechiul Soare şi nici pe vechea Lună şi nici chiar încă în această nouă stare terestră, când vegetaţia apare ca un fel de amintire. Ceea ce exista atunci era sufletul-grupă al plantelor, ceea ce numim astăzi speciile vegetale şi care pentru cunoaşterea pe bază de clarvedere nu sunt simple noţiuni abstracte, ei au o existenţă reală în lumea spirituală. Este curios să vedem cât de puţin ştiu comentatorii Bibliei să interpreteze cuvântul care de regulă este tradus astfel: „Pământul producea tot felul de ierburi şi de plante, fiecare după speţa ei“. Ar trebui să se spună „sub formă de specii“. Iată şi explicaţia. Sub formă de „suflete-grupă“, sub formă de „specie“, plantele existau fără a fi încă individualizate aşa cum sunt astăzi. Nu vom înţelege nimic din descrierea biblică a apariţiei vegetaţiei în a treia zi a Creaţiei, dacă nu facem apel la noţiunea de „suflet-grupă“. Trebuie să avem bine întipărit în minte că nu exista atunci nici o plantă în sensul activ al cuvântului, ci formele speciilor se manifestau datorită unei activităţi comparabile cu o meditaţie cosmică; cu alte cuvinte, ceea ce creştea erau sufletele-grupă ale plantelor. Astfel, în stadiul de evoluţie care este descris ca fiind a treia zi a Creaţiei, Elohimii au separat elementul lichid de elementul solid – care este a patra stare elemntară – şi în această stare solidă care nu era, totuşi, atunci vizibilă ochilor fizici, ci numai unei priviri clarvăzătoare, renasc formele tip ale speciilor vegetale.

Cât priveşte natura animală, aceasta nu poate încă să reapară. Am văzut că ea nu se manifesta decât pe vechea Lună, când s-a produs o separare şi Soarele a început să iradieze din afară spre Lună. O repetare a acestui eveniment trebuia să se producă mai înainte ca evoluţia să poată continua şi să se ridice de la regnul vegetal la regnul animal. De aceea, după a treia zi a Creaţiei se face referire la modul în care principiul solar, exteriorizat, împreună cu principiul lunar şi acela al stelelor încep să-şi exercite acţiunea în atmosfera terestră, să-şi dirijeze forţa din afară asupra Pământului. În timp ce înainte vedeam acţiunea lor emanând chiar din starea proprie a planetei, ceva ce vine din spaţiul ceresc se alătură acum acestei acţiuni. Cu alte cuvinte, acest eveniment urma să se desfăşoare în continuare în aşa fel, încât la forţele proprii ale sferei terestre, care nu putea să repete în propria sa esenţă decât ceea ce produsese mai înainte, când forma o unitate, deci, la acele forţe ale globului pământesc, Elohimii, prin meditaţia lor cosmică, alătură şi forţe care veneau în valuri din spaţiul cosmic asupra planetei. Existenţa terestră se îmbina acum cu viaţa cosmică. Să privim deocamdată numai în felul acesta ziua a patra a Creaţiei.

Ce provoacă acest aflux de iradiaţii venind din afară? Fenomenele care s-au desfăşurat pe vechea Lună nu se pot repeta decât sub o formă diferită; aceasta este o necesitate naturală. Pe vechea Lună, regnul animal a apărut în măsura în care puteau participa elemente de aer şi apă. Mai întâi se repetă aceasta. De aceea găsim în Geneză, în a cincea zi a Creaţiei, o relatare extraordinar de exactă a viermuielii care începe să însufleţească aerul şi apa. Este tocmai repetarea vechiului stadiu lunar sub o formă nouă şi pământească.

Vedeţi, aceste lucruri fac parte din categoria acelora care transformă dorinţa noastră de cunoaştere într-o profundă veneraţie faţă de anticele documente ale omenirii. Ceea ce cunoaşterea prin clarvedere revelează, se redă în acest document care este Geneza într-un limbaj puternic şi grandios. Regăsim aici tot ce s-a ştiut altădată: după ce a apărut această iradiere din exterior, tot ce exista pe vechea Lună în sânul elementelor de aer şi apă se poate repeta. Ce ne pot spune, faţă de o cunoaştere care trezeşte toate forţele noastre sufleteşti, toate acele obiecţiuni zise logice care s-au adus Bibliei? Ce poate însemna ceea ce se pretinde că acest document ar fi fost elaborat într-o epocă primitivă când cunoaşterea umană era încă în stadiul primei sale copilării? Într-adevăr, o frumosă copilărie e aceea care ne permite să regăsim în aceste documente cel mai elevat nivel la care putem aspira! Oare nu tocmai acelora care ne-au dat acest document trebuie să le atribuim acea spiritualitate care, doar ea, se poate ridica la nivelul acestor revelaţii? Nu vorbesc oare vechii clarvăzători un limbaj inteligibil în aceste documente pe care ni le-au lăsat? Înseşi cunoştinţele care sunt înscrise în aceste documente ne dovedesc că autorii sunt vechi clarvăzători inspiraţi. Şi nici nu avem nevoie de probe istorice; singura probă nu poate fi furnizată decât prin cunoaşterea conţinutului lor.

Dacă vedem lucrurile în felul acesta, ne vom da seama că şi chiar în a cincea fază a evoluţiei, a cincea zi a Creaţiei, a putut să apară un element nou. Căci ceea ce trebuia să se repete se petrecuse, apăruse deja mai înainte. Principiul cel nou, pământul, solidul se poate popula de acum înainte cu animale şi cu tot ce îmbracă o formă nouă. Vedem cu ce exactitate perfectă principiul „terestru“ apare în a şasea zi a Creaţiei. Căci elementul animal, despre care se spune că a apărut în a şasea zi, este legat de principiul terestru, pe care apare ca un element nou. Până în ziua a cincea totul este o repetare a stărilor anterioare care are loc la un nivel mai înalt, sub o formă nouă, dar esenţa însăşi a pământului nu vine decât în ziua a şasea, o dată cu apariţia a ceea ce era posibil numai în condiţii terestre.

V-am oferit, ca să spunem aşa, o privire de ansamblu a celor şase zile ale Creaţiei. Am arătat că cei care au inclus în mod misterios întreaga lor înţelepciune în descrierea celor şase zile au avut o netă conştienţă despre apariţia unui element nou, şi că, de asemenea, au ştiut că doar în sânul principiului terestru se putea realiza natura esenţială a omului. Noi ştim că tot ce a străbătut omul în timpul vechilor stări planetare, Saturn, Soare şi Lună, nu a fost decât o fază de pregătire pentru adevărata creaţie a omului. La început, în timpul vechiului Saturn, s-a depus în om germenul corpului său fizic. Pe vechiul Soare s-a alăturat germenul corpului eteric, iar pe vechea Lună principiul corpului astral. Până la sfârşitul celei de a cincea zi a Creaţiei, tot ce trăieşte are în sine astralitate. Dar „Eul“, acest al patrulea element al entităţii umane, nu poate fi încorporat în sânul evoluţiei decât o dată ce s-au realizat în mod complet condiţiile cerute de elementul terestru. În timpul primelor cinci zile ale Creaţiei, Elohimii repetă deci, dar la un nivel superior, stările precedente şi prin această repetare ei pregătesc de fapt elementul terestru. Datorită acestei repetiţii şi a faptului că ea a avut loc sub o formă nouă, superioară, Elohimii au putut modela o formă umană care să fie aptă pentru a primi un principiu nou. Şi aceasta este, de altfel, încoronarea întregii evoluţii.

Dar dacă ar fi avut loc o simplă repetare a stărilor anterioare, evoluţia nu ar fi putut progresa decât până la nivelul elementului astral-animal. Dar încă de la începutul ciclurilor de repetare a apărut un element nou, un principiu care a dus în final la apariţia elementului terestru, creându-se, în felul acesta, condiţiile în care cei şapte Elohimi au putut să răspândească viaţa care era în ei. Am încercat deja să fac o caracterizare a ceea ce trăia în ei, comparându-i cu un grup de şapte oameni, fiecare cu aptitudinile şi cunoştinţele lor, diferite de la unul la altul şi variate, dar care lucrau toţi pentru un scop comun, pentru aceeaşi operă de creaţie. Fiecare dă celorlalţi tot ce are el mai bun şi din această colaborare rezultă o operă comună. Fiecare, luat separat; nu ar fi reuşit să finalizeze această operă comună, dar împreună ei au avut forţa de a reuşi. Aceşti şapte oameni care colaborează la o asemenea operă conferă acesteia o amprentă care este imaginea vie din ei a scopului urmărit şi după care au creat. Este un aspect esenţial pe care trebuie să-l reţinem, acela că cei şapte Elohimi lucrează împreună pentru a duce la bun sfârşit încoronarea acelei lucrări care constă în a încorpora formei umane tot ce putea rezulta din repetarea stărilor anterioare şi care era elementul nou care apăruse, elementul terestru. În acest sens, observăm cum şi limbajul Genezei capătă o altă nuanţă, se schimbă. Mai înainte se spunea: „Elohimii au creat…“, „Elohimii au spus…“ etc . Îţi dă impresia că este vorba de ceva hotârât mai dinainte. Acum, un limbaj nou descrie încoronarea evoluţiei terestre: „Să facem pe om“. Aceasta este traducerea curentă. Aceste cuvinte par a fi rezultatul unei deliberări a celor şapte, aşa cum se face când se hotârăşte finalizarea unei opere comune. În încoronarea operei de creaţie se vede, deci, rezultatul colaborării dintre Elohimi, iar ca finalitate apare forma eterică umană, expresie a forţelor şi facultăţilor pe care Elohimii le-au dobândit în decursul vechilor stadii de evoluţie, Saturn, Soare şi Lună.

Este un fapt de o deosebită importanţă, căci scoate în evidenţă şi pune în balanţă întreaga demnitate umană. În epocile mai vechi, conştienţa religioasă a resimţit mult mai viu şi mai intens decât astăzi aceasta, atunci când dădea expresie sentimentelor inspirate de textul biblic. Anticul înţelept evreu era deplin conştient de această măreţie. Când el evoca în sine sentimentele pe care le avea pentru cei şapte Elohimi simţea că trebuie să spună cu toată umilinţa şi veneraţia pe care o are: Puternica măreţie a omului în Univers provine din faptul că şapte grupe de activităţi divine au conlucrat la naşterea lui. Forma pe care fiinţa umană o are acum pe Pământ a fost un scop al Divinităţii. Reţineţi greutatea acestor cuvinte: Un scop al zeilor este pe Pământ forma umană! Dacă avem bine întipărită această realitate în conştienţa noastră, vom şti că sufletul individual are faţă de această formă umană o imensă responsabilitate, o obligaţie, aceea de a o face cât mai perfectă cu putinţă. Posibilitatea de a perfecţiona această operă a fost dată în momentul când Elohimii au luat hotărârea ca întreaga lor activitate să se concentreze spre un ţel comun. Moştenirea zeilor a fost transmisă omului pentru ca el să o împlinească întru totul, să o perfecţioneze din treaptă în treaptă până la cele mai îndepărtate epoci în viitor. Să simţim acest scop cu seninătate şi umilinţă, dar şi cu energie, acesta este unul din rezultatele acestei contemplări a Universului, contemplare trezită în noi prin monumentalele cuvinte care marchează începutul Genezei. Aceste cuvinte dezvăluie originea noastră, dar totodată ne arată şi ţelul nostru, idealul nostru suprem. Ne simţim că suntem cu adevărat creaţi de Divinitate şi totodată avem şi sentimentul pe care drama rosacruciană* încearcă să-l trezească în scena în care iniţiatul trece prin etapa pe care o exprimă cuvintele: „O, omule, simte viaţa care este în tine !“ În acest sentiment, iniţiatul îşi trăieşte propria slăbiciune, dar şi scopul divin al vieţii sale. El nu mai poate pieri; înnobilat, el îşi simte viaţa ca pe o realitate; şi această conştienţă a avut-o când a putut să se întâlnească cu celălalt Eu al său, care este în deplină afinitate cu sufletul său, pentru că este chiar ţelul său divin.

* Poarta Iniţierii, despre care se vorbeşte în conferinţa introductivă. (N.Tr.)