Rudolf Steiner – Misterul Biblic al Genezei – Conferinţa II

Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

CONFERINŢA a II-a

„Să se facă lumină!“ • Cerul şi Pământul

München , 18 august1910

În multe din aspectele pe care le dezvălui în cursul acestui ciclu de conferinţe, ca şi în ce priveşte, în general, învăţământul nostru antroposofic, s-ar putea bănui de către cei care ne cunosc prea puţin sentimentele că aş simţi o oarecare satisfacţie, o bucurie aparte când sunt în situaţia de a lua o atitudine care pare în contradicţie cu ştiinţa modernă. Aş dori foarte mult să nu fiu greşit înţeles, mai ales în această privinţă. Vă rog să fiţi convinşi că simt întotdeauna o mare rezistenţă interioară când sunt nevoit să mă opun faţă de unele afirmaţii ale ştiinţei contemporane şi nu o fac, de altfel, niciodată decât atunci şi acolo unde este posibil să utilizez cu adevărat datele actuale ale ştiinţei, dându-le însă un conţinut mai bogat. Totodată simt o mare responsabilitate de a nu face nici o afirmaţie care să contrazică ştiinţa modernă, acolo unde nu mi-ar fi cu putinţă să expun tot ceea ce această ştiinţă aduce nou asupra unei probleme. Din acest punct de vedere nu s-ar putea aborda subiecte atât de importante ca cele despre care vom vorbi astăzi şi în zilele următoare, decât cu un fel de teamă profundă şi cu sentimentul responsabilităţii, pe care mi-l asum.

Trebuie să recunoaştem că, în ce priveşte chestiunile care fac obiectul studiului nostru, ştiinţa modernă îşi dezvăluie neputinţa; savanţii nu sunt în măsură să ştie pentru ce punctele de plecare pe care ei le adoptă antrenează totuşi această neputinţă şi nici pentru ce, în faţa unor probleme esenţiale ale existenţei, poziţia ştiinţifică modernă este un pur diletantism. Vă rog, deci, cu insistenţă, să ascultaţi cele ce urmează să fie spuse, conştienţi fiind şi de cele ce ştiinţa modernă ar avea de spus în această privinţă. Pe de altă parte, este natural că nu se poate aştepta ca aceste scurte conferinţe să fie un studiu detaliat, ca într-o polemică, pentru a susţine sau a respinge cutare sau cutare concepţie modernă. Sunt nevoit, atât cât e posibil, să mă limitez la partea pozitivă a învăţământului nostru şi vă rog să aveţi încredere că într-un cerc de antroposofi ca al nostru ceea ce urmează să vă spun se va face cu toate amănuntele necesare.

Ieri am încercat să vă arăt că aceste extraordinare cuvinte care se află la începutul Bibliei, într-o limbă atât de profund diferită de limbile noastre de astăzi, nu pot fi înţelese în plinătatea lor decât dacă încercăm să uităm toate impresiile şi sentimentele trezite în noi de traducerea care se face în mod curent în limbile moderne. Căci forma lor primară are cu adevărat proprietatea, datorită caracterului special al sunetelor sale, să ne îndrepte inima şi gândirea spre imagini pe care numai un clarvăzător le poate contempla când atinge un anumit punct al evoluţiei, şi anume acela când elementul sensibil al Universului iese pentru prima dată din suprasensibil, din imaterial. Există în fiecare din aceste sunete o forţă şi o putere în care ne apare, dacă putem spune aşa, originea vieţii pe Pământ. Va trebui, în cursul acestor conferinţe, deseori să atragem atenţia asupra caracterului special al acestei limbi; dar să ne oprim mai întâi asupra câtorva puncte necesare.

Vă amintiţi că aceste cuvinte ale Bibliei, pe care am încercat ieri să vi le fac să apară ca un tablou viu în suflete, descriu ansamblul, complexitatea unor fapte care izvorăsc dintr-o sacră meditaţie, dintr-o gândire creatoare. Am spus că trebuie să ne reprezentăm două ansambluri care se nasc din acest fel de amintire cosmică. Unul din aceste ansambluri are caracterul unor reprezentări care ne vin în minte, celălalt pe acela al unei dorinţe, al unei voinţe. Unul cuprinde tot ce tinde să se reveleze, să se exprime, să-şi exercite forţa spre exterior: ha-şamayim; celălalt, ha-areţ, conţine mişcarea interioară pătrunsă de viaţă, de mobilitate vie, de dorinţă de mişcare. Caracterul, proprietăţile acestui element interior sunt arătate în Biblie cu ajutorul unui şir de sunete caracteristice. Acest element, însufleţit de o viaţă interioară, prezintă o stare exprimată de cuvântul ebraic „tohu vabohu“1 . Un tohu bohu exprimă de regulă confuzia şi se poate traduce în limba noastră prin „pustiu şi gol“. Dar nu vom putea înţelege cu adevărat acest cuvânt decât având în faţa ochilor imaginea pe care el o include, reprezentându-şi viaţa puternică ce însufleţea spaţiul, când ceea ce trecuse prin vechile stadii Saturn, Soare, Lună reapare acum sub forma unui nou stadiu, o nouă planetă care este Terra, Pământul.

1 tohu vabohu (pronunţat tohu va vohu)

Am atras atenţia ieri asupra a ceea ce numim stare solidă, starea care oferă simţurilor o rezistenţă. În timpul vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni, pe atunci existau numai elementul de foc sau căldură, elementul gazos, aer, şi elementul lichid, apa. Elementul solid nu apare, de fapt, decât o dată cu apariţia planetei terestre şi vine să se alăture celorlalte stări elementare inferioare. Şi acum, în punctul de evoluţie pe care l-am arătat, când elementul solar tinde să se separe de elementul terestru, vedem că în sânul elementelor de căldură, aer şi apă se produce un fenomen de amestecare a lor, de interpătrundere reciprocă. Să ne reprezentăm această stare de lucruri ca pe un amestec dezordonat şi confuz de elemente, căldură, aer, apă – ce s-ar putea exprima în limba noastră, aşa cum am spus, prin cuvintele „pustiu şi gol“, dar imaginea nu este corect redată decât prin ansamblul cuvintelor ebraice „tohu vabohu“. Dacă putem să ne reprezentăm această stare de lucruri prin imagini pe care să le evocăm în suflet, iată ce am putea spune:

Sunetul pe care l-am putea compara cu litera T trezeşte imaginea unei forţe care se răspândeşte din centru către toate punctele din spaţiu. El trebuie să reprezinte amestecul masei de elemente de căldură, aer şi apă, precum şi forţa de expansiune care emană din centru şi se răspândeste ca nişte raze până la infinit. O idee a acestei forţe o găsim în prima parte a acestui grup de cuvinte, „tohu“. A doua parte, „bohu“, exprimă exact contrariul a ceea ce exprimă prima, prin mijlocirea a ceea ce poate trezi în suflet litera pe care o putem compara cu B, litera „beth“. Ea trezeşte în suflet imaginea unui imens glob, a unei sfere goale; şi din toate punctele extreme ale acestui glob pornesc raze care se îndreaptă spre centru. Cuvântul „tohu“evocă un punct în centrul acestui spaţiu din care emană forţe în toate direcţiile. Acest fapt are drept urmare că se produce un fel de înveliş al acestui glob, o sferă din care apoi se reflectă raze înapoi spre centru, „bohu“. Dacă vă veţi putea imagina aceasta în mod clar, că toate aceste raze, aceşti curenţi sunt compuşi din cele trei forţe elementare de căldură, aer şi apă, care îşi amestecă undele de viaţă, atunci veţi putea sesiza caracterul acestei activităţi interioare. Aceste cuvinte ne arată aşadar modul în care viaţa elementelor este dirijată de Elohimi.

Dar nu vom putea înţelege deplin grandioasa operă a celor şapte zile a1e Creaţiei, dacă nu vom lua în considerare şi amănuntele. Să le studiem, pentru ca grandoarea puternicei drame cosmice să ne apară în toată măreţia sa. Să ne amintim mai întâi cuvântul „bara“ în contextul „Bereşit bara Elohim…“, adică „la început zeii au creat…“, care se referă, de fapt, la o activitate de natură spiritual-sufletească, după comparaţia de care ne-am folosit ieri. Vedem Elohimi ocupând spaţiul şi ne reprezentăm verbul „bara“ (au creat) ca o activitate sufletească de proporţii cosmice izvorâtă din meditaţia lor, iar ceea ce au creat este arătat prin cuvintele „ha-şamayim“şi „ha-areţ“, elementul care iradiază în afară şi cel care este activ în interior. Pentru ca să avem o comparaţie mai cuprinzătoare, vreau să vă atrag atenţia acum asupra unui alt punct important. Vă reamintiţi că am dezvăluit care este starea de spirit a unei persoane care se trezeşte şi diferitele complexe de gânduri şi imagini care îi pătrund în suflet. Şi gândiţi-vă că aşa apar în sufletul Elohimilor cele două complexe: „ha-şamayim“ şi „ha-areţ“.

Am văzut în cursul conferinţei de ieri că Elohimii provin prin evoluţia lor din stadii anterioare lui Saturn, Soarelui şi Lunii. Este o comparaţie absolut reală între meditaţia-amintire a lor şi ceea ce apare în sufletul unei persoane în momentul când se trezeste. Se poate spune că el vede în spiritul şi sufletul său cum sunt acele imagini şi este în drept să spună: Când mă trezesc dimineaţa, regăsesc în suflet ceea ce am lăsat acolo înainte de a mă culca, eu pot să descriu ceea ce evoc în felul acesta. La fel s-ar putea spune şi despre Elohimi şi să exprimăm în cuvinte simple ceea ce trăia în ei. Ei evocau ceea ce apărea în sufletul lor ca pe o amintire a tot ce se împlinise în cursul evoluţiei în stadiile Saturn, Soare şi Lună. Atunci a apărut în amintirea lor o stare complexă care este exprimată prin cuvintele „tohu vabohu“, imagine pe care am descris-o, aceea a unui centru de unde pornesc raze de forţă şi se răspândesc în spaţiu, pentru a reveni apoi şi a se concentra, în aşa fel încât rezultă un amestec şi o întrepătrundere a elementelor, datorită tocmai acestei mişcări a forţelor iradiante. Elohimii puteau spune atunci: acesta este aspectul elementelor pe care le-am condus până în acest moment. Totul s-a reprodus acum din nou.

Pentru a înţelege ce a urmat acestui moment, şi care în limbajul modern se exprimă prin cuvintele „întunericul domnea pe deasupra elementelor“ sau mai exact „a apelor“, să analizăm şi alte aspecte. Să ne întoarcem privirea înapoi pentru a urmări mersul evoluţiei înainte de apariţia elementului terestru.

Vechiul Saturn era constituit dintr-un element de foc. Cu Soarele apare elementul de natură gazoasă. În lucrarea mea Ştiinţa ocultă veţi putea citi în ce fel un element nou vine să se adauge celorlalte două. Nu trebuie să ne închipuim că în elementul de căldură se amestecă un element de aer; e vorba, de fapt, de o densificare a elementului de căldură. Elementul subtil al vechiului Saturn se densifică în elementul gazos. Dar o condensare de acest gen este legată întotdeauna de degajarea unei naturi mai subtilă. Dacă pe de o parte ceva se comprimă, se îngreuiază, pe de altă parte se degajă un element subtil de lumină. Prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare putem spune că, dacă Saturn era constituit în întregime din căldură, stadiul solar comportă elementul gazos, care este căldură comprimată, densificată, dar concomitent şi un element de lumină care produce o răspândire spre exterior a căldurii şi aerului.

Să revenim la unul din fenomenele pe care îl descrie Biblia, acela desemnat prin cuvântul „ha-areţ“; pe care de obicei îl traducem prin „pâmânt“, şi să ne închipuim cum au putut Elohimii să reprezinte ceea ce făcuseră să trăiască în amintirea lor şi să le apară în faţa ochilor sufletului. Nu în acelaşi fel cum o făcuseră pe vechiul Soare, deoarece acum lipsea elementul de lumină, care se separase prin ha-şamayim. „Ha-areţ“ devenise incomplet, pierzându-şi lumina şi neavând în sine decât elemente de căldură, aer şi apă. Lumina se desprinsese şi era legată, cum am văzut, de „ha-şamayim“: „ha-şamayim“este natura solară care s-a desprins de „ha-areţ“, iar „ha-areţ“ este celălalt ansamblu de fenomene, în care, deci, acţionează, unite şi amestecate într-o stare de „tohu vabohu“, elementele de căldură, de aer şi de apă, dar lipsite de ceea ce apăruse o dată cu vechiul Soare, de elementul lumină. Ele erau, prin urmare, obscure, întunecate. Intreaga natură solară, luminoasă, se retrăsese o dată cu „ha-şamayim“. Aşadar, progresul realizat prin evoluţia Pământului însemna că lumina cuprinsă în vechiul principiu solar şi care fusese unit cu Pământul acum era pierdut, iar „ha-areţ“ nu mai era decât un obscur amestec al elementelor.

Ne-am putut face, în felul acesta, o imagine asupra a ceea ce putea fi meditaţia Elohimilor. Dar nu ne vom putea niciodată reprezenta cu adevărat acţiunea lor creatoare dacă nu vom ţine seama de un fapt esenţial, că viaţa elementelor de aer, de apă şi de căldură nu este decât îmbrăcămintea unor Entităţi spirituale. De fapt, nu este chiar exact să spunem îmbrăcăminte, mai curând trebuie să le concepem ca fiind manifestarea exterioară, expresia exterioară a Entităţilor spirituale. Tot ceea ce numim aer, apă, căldură nu este în fond decât maya, iluzie, şi nu există decât pentru privirea exterioară, fizică, privirea superficială a simţurilor şi chiar a sufletului. În realitate, când pătrundem în propria noastră fiinţă, în ceea ce avem ca sufletesc-spiritual, nu este, de fapt, decât tot expresia exterioară a sufletesc-spiritualului Elohimilor. Dar nu trebuie să ne imaginăm Elohimii într-o manieră antropomorfă, asemănători omului; acesta nu era decât scopul lor, de a-l forma, de a-l aduce în existenţă după organizarea pe care ei o gândiseră pentru el. Nu trebuie deci să ni-i reprezentăm sub formă umană; totuşi, putem distinge în natura lor un fel de dualitate. Nu putem înţelege omul zilelor noastre decât desluşind în el un corp, un suflet şi un spirit. Şi noi toţi ştim că scopul Antroposofiei este să ne ajute să discernem cât mai exact natura şi efectul acestei triple organizări a omului. Ar fi o mare greşeală să ne imaginăm aceste entităţi, pe care Biblia le numeşte Elohimi şi care au o existenţă anterioară omului, sub o formă antropomorfică; totuşi se poate distinge la ei un fel de corp şi un fel de spirit.

Dacă la om se face o deosebire între corpul şi spiritul său, în acelaşi timp, în ce priveşte expresia exterioară, fiinţa sa spirituală este localizată în diferite feluri. Nu vom fi niciodată tentaţi, de exemplu, să localizăm în mâini sau în picioare principiul spiritual al unei fiinţe umane, ci în trunchi, în picioare şi în braţe vom localiza principiul corporal, iar spiritul are ca organ, ca instrument de exprimare, capul şi creierul. Deosebim, deci, în forma umană, în anumite părţi ale sale, o expresie a principiului corporal şi în altele expresia principiului spiritual.

Şi acum, cât priveşte pe Elohimi, am putea proceda într-un mod asemănător. Viaţa, acţiunea substanţelor de care am vorbit, nu poate fi cu adevărat înţeleasă decât dacâ o concepem ca fiind manifestarea Elohimilor, ca fiind corpul lor. Dar trebuie să facem o repartizare în diferitele aspecte ale Elohimilor în funcţie de natura celor trei elemente şi să ne reprezentăm corpul lor, natura mai puţin spirituală a lor, exprimându-se mai ales prin apă şi aer. Iar în căldura care interpenetrează aceste elemente, în amestecul de tohuvabohu, în acea căldură vie şi plină de mişcare, acţionează partea spirituală a Elohimilor. După cum în cazul omului ceea ce este corporal se manifestă în trunchi şi membre, iar ceea ce este spiritual în cap, vom putea înţelege că, dacă vom concepe întregul Univers ca fiind expresia corporală a Elohimilor, atunci în elementele de aer şi apă trăieşte ceea ce constituie principiul lor corporal, iar în elementul căldură – partea spirituală. În felul acesta privim întregul Univers ca manifestarea Elohimilor, ca un tohuvabohu al elementelor, spirtul fiind unit cu elementul căldură care penetrează aceste entităţi elementare.

Biblia se foloseşte de un cuvânt surprinzător pentru a exprima raportul dintre spiritul Elohimilor şi elementele „ruah Elohim merahefet“, cuvânt minunat cu care trebuie să ne familiarizăm dacă dorim să înţelegem cum spiritul Elohimilor a pătruns celelalte elemente; şi nu vom putea înţelege cuvântul „rahef“ decât dacă facem apel la tot ce evoca el în străvechile timpuri, când era rostit. Când spunem în limbajul de azi „şi duhul zeilor se mişca pe deasupra masei elementelor“ sau „pe deasupra apelor“, aceasta nu ne spune nimic, căci pentru a înţelege sensul exact al cuvântului „rahef“ trebuie să ne reprezentăm o imagine pentru care vom utiliza o comparaţie foarte familiară. Închipuiţi-vă o găină care îşi cloceşte ouăle; căldura sa iradiază şi pătrunde, penetrează ouăle. Aceasată căldură iradiantă a găinii care penetrează ouăle pentru a le face să se deschisă, această căldură activă, vă poate da o idee despre ceea ce conţine verbul „rahef“, care cuprinde spiritul în sânul elementului căldură. Nu ar fi, desigur, exact să spunem că spiritul Elohimilor „clocea“, căci astăzi acest cuvânt nu exprimă decât o acţiune fizică de „a cloci“ . Mai curând trebuie să vedem activitatea căldurii iradiante, despre aceasta este vorba. Dar aşa cum iradiază căldura găinii, la fel spiritul Elohimilor pătrundea cu iradierea sa, prin elementul de căldură, celelalte două elemente, de aer şi apă. Avem, în felul acesta, imaginea pe care o evoca aceste cuvinte: „şi spiritul Elohimilor se purta pe deasupra masei elementelor, pe deasupra apelor“2.

2 Ruah Elohim merahefet -rahef (a cloci, a pluti în aer)

Am încercat să construim, până la un anumit punct, imaginea care lua naştere în sufletul anticului înţelept evreu, când el medita asupra acestor stadii primitive ale creării pământului fizic. În raport cu descrierile pe care le-am făcut asupra acestor fapte, ne putem reprezenta acest „tohu vabohu“ sub forma unui glob compus din mişcarea elementelor de aer şi apă întrepătrunse de căldură. Elementul luminos se desprinsese în „ha-şamayim“, principiul solar, şi aceste trei stări elementare erau acoperite de tenebre. Într-unul din aceste elemente, în elementul de căldură, trăia şi se propaga în unde esenţa spirituală a Elohimilor, iar această căldură care se răspândea în toate direcţiile făcea să se maturizeze tot ce cuprinde elementul obscur.

Când ajungem deci la sfârşitul acelui verset care se traduce prin cuvintele „şi duhul Elohimilor plutea peste ape“ vom şti că este vorba de ceea ce Biblia făcea menţiune, încă de la primele cuvinte, de „ha-areţ“, de „pământ“, de ceea ce a rămas după ce „ha-şamayim“ s-a retras.

Să ne imaginăm acum, cu ochii minţii, stările anterioare şi să ne întoarcem la vechea Lună şi chiar mai departe, la vechiul Soare. Atunci nu putea, evident, fi vorba de o separare între principiul solar şi elementul care urma să devină şi a devenit acum pământ şi cu atât mai mult nu putea fi acest element luminat din afară. Ceea ce caracterizează viaţa pământească este faptul că lumina vine din afară, Pământul este luminat din exterior. Dar când Pământul făcea corp comun cu Soarele, el nu primea lumina, el făcea parte chiar din ceea ce produce iradiereă luminii în spaţiu. Caracteristica vechiului stadiu solar este că viitorul element terestru, în loc să primească lumină, este el însuşi o sursă de lumină şi serveşte la răspândirea acesteia.

Reţineţi cu atenţie diferenţa între aceste două stări; în starea actuală, Pământul s-a deprins de orice sursă de lumină. De acum înainte, lumina pătrunde pe Pâmânt din afară. Principiul luminos l-a părăsit în momentul când s-a retras principiul solar, „ha-şamayim“; acesta stă acum în afara Pământului şi viaţa elementară care formează amestecul de „ha-areţ“ în starea de „tohu vabohu“ nu mai are lumină proprie, ci doar ceea ce poate să descrie spunând că „este acoperit de spiritul Elohimilor“. Dar acest spirit nu produce lumină şi de aceea peste tot domnesc tenebrele.

Când enumerăm elementele care compun existenţa terestră, începem de obicei prin elementul solid, apoi trecem la lichid, la aer şi în cele din urmă la căldură. Acestea sunt stările cele mai dense ale materiei. Dar nu e totul: dacă am continua enumerarea, am putea ajunge la stări mai subtile, pe care nu le caracterizăm corect calificându-le doar ca subtile. Trebuie, mai ales, să înţelegem ce semnificaţie au aceste stări mai subtile comparate cu stările mai dense. Se mai numesc de obicei şi „stări eterice“ şi s-a menţionat întotdeauna printre ele, în primul rând, starea luminoasă. Dacă pornim de la starea de căldură şi coborâm spre ce este mai dens, vom găsi elementul gazos, aerul; dar dacă, în schimb, urcăm spre ce este subtil, găsim starea de lumină. Trecând dincolo de ea, găsim o stare şi mai subtilă, nemanifestată direct în lumea sensibilă. Aici, în această lume, nu se află decât un reflex exterior al acelui element, mai subtil decât eterul de lumină. În limbajul ocult se spune că forţele acestui eter sunt acelea care reglează legile chimice, de combinare a substanţelor între ele, care reglează organizarea elementelor. Ne-am putea face o idee despre natura acestui eter mai subtil decât lumina făcând o experienţă care constă în a freca cu un arcuş marginea unei plăci pe care s-a presărat un strat extrem de fin de pulbere: se formează anumite linii care se numesc figurile Chladni. Aceste linii de forţă produse de sunet reprezintă imaginea a ceea ce se întâmplă fără încetare în spaţiu. Spaţiul în sine este diferenţiat; el este străbătut, saturat de forţe mai subtile decât cele ale luminii şi care din punctul de vedere spiritual constituie echivalentul a ceea ce este sunetul în lumea sensibilă. Ridicându-ne deasupra căldurii şi apoi deasupra luminii, întâlnim eterul de sunet sau eterul chimic, care constituie ansamblul forţelor de diferenţiere a substanţelor, care 1e separă şi le organizează; aceasta este natura sunetului, dar sunetul sensibil, pe care îl percepe urechea noastră, nu este decât expresia exterioară, produsă de vibraţia aerului. Când spunem că ceea ce tinde spre o manifestare exterioară a ieşit din ha-areţ cu ha-şamayim, nu trebuie să ne gândim numai la elementul luminos, ci şi la principiul eteric mai subtil încă, de sunet, la rezonanţa care străbate această lumină.

După cum mai jos de căldură găsim stările gazoase şi apoi pe cele lichide, vom găsi sus lumina, apoi principiul sonor care stă la baza organizării chimice. Mai dens decât apa este pământul. Ce găsim dacă ne înălţăm de la eterul de sunet spre un eter încă şi mai subtil, detaşat o dată cu eterul de sunet în he-şamayim? Ajungem la starea eterică cea mai subtilă, care acţionează chiar în sânul eterului de natură sonoră şi de acţiune chimică, de care am vorbit. Îndreptându-ne urechea spirituală spre această stare eterică, nu vom percepe desigur nici un sunet produs de rezonanţa aerului, dar ne vom da seama că sunetul diferenţiază spaţiul, îl penetrează pentru a organiza substanţele, aşa cum sunetul produs de arcuşul de vioară pe placă produce acolo figurile lui Chladni. Dar în sânul acestei existenţe ordonate de eterul de sunet se revarsă o stare, eterică superioară. Ea impregnează şi pătrunde eterul de sunet, aşa cum în noi gândirea pătrunde şi impregnează sunetele produse de coardele vocale şi de gură, făcând din ele cuvinte inteligibile. Gândiţi-vă ce face ca un simplu sunet să se transforme în cuvânt plin de sens, şi veţi avea o idee de ceea ce este eterul cel mai subtil care pătrunde eterul de sunet, îl parcurge cu forţa sa cosmică şi dă sens sonorităţilor care organizează Universul: este Verbul care însufleţeşte spaţiul. Şi acest Verb amestecat astfel cu eterul de sunet este în acelaşi timp originea vieţii, este viaţa care pune totul în mişcare. Astfel că ceea ce a ieşit din ha-areţ cu ha-şamayim, ceea ce a părăsit elementul inferior al Pământului, tohu vabohu, pentru elementul solar este ceea ce apare la exterior mai întâi ca formând principiul luminos, în spatele lui se află sunetul spiritual, iar şi mai sus, Cuvântul cosmic. Avem acum dreptul să spunem că în căldura care cuprinde lumea  terestră se exprimă spiritualitatea inferioară a Elohimilor, aşa cum, ca să spunem aşa, dorinţele noastre trăiesc în sferele inferioare ale sufletului. Spiritualitatea superioară a Elohimilor trăieşte în ha-şamayim, în lumină, în principiile superioare ale sunetului, ale cuvântului, în Verbul cosmic. Şi tot ce s-a desprins cu Soarele nu poate acţiona în tohu vabohu decât din exterior.

Să încercăm să retrăim ca într-un mare tablou panoramic imaginile care se formau în sufletul vechilor evrei când pronunţau cuvintele „ha-areţ“ şi „ha-şamayim“. Ceea ce apărea acestora ca element spiritual, ca lumină, sunet şi vorbire, cuvânt creator şi care iradiază spre Pământ, acţiona ca o lumină grăitoare izvorâtă din Soare, ca o lumină în spatele căreia se află Cuvântul cosmic. Să evocăm apoi tot ce cuprindea „tohu vabohu“, elementele inferioare, căldură, aer, apă, amestecându-şi unele cu altele undele lor mişcătoare, într-o stare de tenebre profunde. Dar, totodată, activitatea Elohimilor cu lumina care iradiază din afară pătrunde datorită Verbului creator eterul cel mai înalt. Cum am putea descrie ce se produce atunci? Cel mai bine o putem face cu ajutorul cuvintelor monumentale ale Bibliei „Şi zeii au spus: Să se facă lumină!“ Şi s-a făcut lumină în tenebrele care domneau în tohu vabohu. Aceasta este imaginea care se prezenta viziunii lăuntrice a vechilor evrei.

Fiinţa Elohimilor trebuie să ne-o reprezentăm răspândită în tot Universul, iar acest Univers ca fiind corpul lor. Viaţa elementară din tohu vabohu este forma inferioara a acestui corp, căldura este o expresie superioară; dar elementul cel mai înalt este ha-şamayim, care din afară îşi exercită acţiunea creatoare pentru a face ordine în acel tohu vabohu.

Dar după ce aţi ascultat descriindu-se felul cum Cuvântul cosmic, iradiind lumina, pătrunde în tohu vabohu, acel amestec de elemente inferioare, pentru a le ordona, vă puteţi pune întrebarea: cine dă omului forma sa organizată? Căci nu ar putea exista o formă umană ca aceea pe care o avem în prezent ― care stă pe picioare, se slujeşte de mâini etc. – fără ca ea să fi fost organizată de forţele activităţii cerebrale care iradiază în tot organismul. Numai datorită iradierii forţelor spirituale, superioare, s-a organizat forma umană pe care o avem astăzi. Ceea ce este inferior este organizat de ceea ce este superior. De aceea ha-areţ, elementul inferior din corpul Elohimilor, este organizat de ha-şamayim, elementul superior din corpul lor, şi de spiritul care se exprimă prin aceştia. Iată, deci, semnificaţia acestor cuvinte: „Lumina s-a manifestat prin Cuvântul cosmic şi a pătruns în tenebre“. Scos din dezordinea elementelor, tohu vabohu s-a organizat. Ne putem reprezenta ha-şamayim ca fiind, ca să spunem aşa, capul Elohimilor, iar viaţa elementelor trunchiul şi membrele organizate de puterea capului. Iată şi ce se petrece în realitate: omul, mărit la dimensiunile Cosmosului şi exercitându-şi acţiunea organizatorică pornind de la organele spirituale incluse în ha-şamayim. Imaginea pe care o putem evoca în sufletul nostru este aceea a unei fiinţe umane macrocosmice, ansamblu al tuturor forţelor iradiante care din ha-şamayim se revarsă în ha-areţ.

Pentru ca această imagine să devină mai conturată, să ne referim la omul modern şi să ne întrebăm cum a devenit el ceea ce este astăzi, nu din punctul de vedere diletantist al ştiinţei materialiste, ci din acela al Ştiinţei spirituale. De unde îşi trage el forma caracteristică, această formă care îl deosebeşte de celelalte fiinţe care îl înconjoară şi care face cu adevărat din el un om? Ce se exprimă în această formă umană? Dacă nu vrem să ne punem o perdea la ochi, este foarte uşor să spunem ce dă omului caracterul său de om, caracterul său uman. Este ceea ce el singur are printre celelalte fiinţe vii, este vorbirea care se exprimă prin sunete, prin cuvinte, iată ce îl face om. Gândiţi-vă la forma animalului. Prin ce ar putea fi ea transformată în formă umană? Ce trebuie să vină pentru a-l însufleţi? Evocaţi o formă animală; ce suflu trebuie să o străbată şi ce ar trebui să conţină acest suflu, pentru ca această formă să înceapă să vorbească? Ea ar trebui astfel organizată încât să simtă că sunetul iradiază, porneşte din ea. Sunetul vorbit schimbă forma animală în formă umana.

Cum putem, prin urmare, să ne reprezentăm Cosmosul sub formă de imagini şi să-l resimţim în noi? Cum să trăim tablourile pe care unul câte unul, element cu element, le-am evocat în sufletele noastre? Cum putem simţi lăuntric, dacă putem spune aşa, forma omului macrocosmic? – Toate acestea prind viaţă când începem să percepem cum prinde formă sunetul. Când sunetul A răsună în aer am putea să resimţim nu numai sonoritatea, ci să ne dăm seama şi de faptul că el s-a format ca şi pulberea care a luat formă sub acţiunea arcuşului de vioară care freca placa. Este necesar să simţim în mod real natura sunetului A, sau a sunetului B, ce creează aceste sunete în jurul lor în spaţiu şi să percepem nu numai forţa lor de iradiere, ci şi forma pe care o iau. În felul acesta vom simţi şi noi ce simţea vechiul înţelept evreu când sunetele trezeau în el acele imagini pe care le-am evocat în faţa privirii noastre lăuntrice. Aşa acţionează un sunet. Şi de aceea a trebuit să spun: sunetul „beit“ evoca ceva care se închide, care se repliază asupra unui conţinut interior. Sunetul „reiş“ trezea un sentiment asemănător celui pe care îl simte cineva care devine conştient de capul său, iar „şin“ provoca un sentiment pe care l-aş putea traduce prin aceste cuvinte: deschide prin străpungere. Era într-adevăr o limbă perfect obiectivă, care se cristaliza în imagini pe măsură ce sunetele se formează iar sufletul se lasă însufletit de ele. În aceasta constă şi înaltul învăţâmânt ocult, care îngăduia anticilor înţelepţi să contemple aceste imagini; sufletul unui clarvăzător le contemplă ori de câte ori pătrunde în lumea suprasensibilă. Sunetul se transformă într-o formă spirituală şi produce imagini şi viziuni în ordinea în care le-am descris. Imensa importanţă a acestui vechi document, care este Biblia, constă în aceea că s-a păstrat într-o limbă ale cărei sunete, cristalizându-se în suflet, îmbracă acolo forme vizuale. Iar aceste forme sunt acelea care se pot percepe în lumea suprasensibilă din care a provenit şi elementul fizic al lumii noastre sensibile. Când ne gândim la toate acestea, începem să simţim un imens respect pentru modul cum evoluează lumea; ne dăm seama că nu este o simplă întâmplare că acest antic document al omenirii ne-a fost transmis tocmai într-o limbă ale cărei caractere, ele singure, pot trezi în suflet elementul spiritual prin imagini pe care clarvăzătorul le poate regăsi chiar şi în epoca noastră. Acestea sunt sentimentele pe care trebuie să le avem ca anstroposofi când păşim în efortul de a înţelege începutul Vechiului Testament.